Iacob 2
2
Dragostea creștină nu admite discriminările
1Frații mei, credința în Domnul nostru Isus Cristos, Domnul gloriei#2,1 Termenul „glorie” poate fi înțeles ca apoziție la Domn: „Domnul gloriei”, sau ca un calificativ: „Domnul nostru Isus Cristos glorios”., nu admite părtinirile#2,1 Verbul grec „prosopolimpteo”, din care provine forma substantivală, traduce expresia ebraică „a ridica fața” celui care s-a prosternat înaintea regelui, în semn de favoare și bunăvoință. De la acest sens pozitiv s-a trecut la atitudinea reprobabilă de părtinire și favoritism, în special la judecată și procese.. 2Căci dacă ar intra în adunarea voastră un om cu inel de aur, cu haine luxoase#2,2 Inelul de aur era semnul clasei din care proveneau funcționarii imperiali (la romani se numeau „equites”), iar haina luxoasă (lit.: „strălucitoare”) este o aluzie la „toga” pe care o purtau atât bogații, cât și autoritățile politice. și ar intra și un sărac cu haine ponosite, 3iar voi v-ați uita la cel care poartă hainele luxoase și i-ați spune: „Luați loc aici”, iar celui sărac [i]-ați spune: „Tu stai acolo!” sau: „Stai jos, la#2,3 Lit.: „sub”. picioarele mele!”, 4nu ați judeca în mintea voastră și nu ați deveni judecători cu gânduri perverse?
5Ascultați, frații mei iubiți! Oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în ochii lumii, dar bogați în credință, ca moștenitori ai împărăției pe care el a promis-o celor care îl iubesc? 6Dar voi l-ați nesocotit pe cel sărac! Oare nu bogații sunt cei care vă asupresc#2,6 Verbul „katadynastèueo” este folosit în Vechiul Testament în special de profeți, pentru a denunța tirania celor bogați (Ez 18,12; Am 4,1; 8,4 ). și vă târăsc prin tribunale? 7Oare nu ei insultă numele cel sfânt#2,7 Lit.: „cel bun”. Este clară referirea la ritul Botezului. care a fost invocat asupra voastră? 8Dacă voi împliniți într-adevăr legea împărăției#2,8 În originalul grec, este un adjectiv: „legea regală”. Porunca dragostei față de aproapele este (ca și în Mt 25) criteriul intrării în împărăția lui Dumnezeu. Iac 2,8-12 face o echivalență între această „lege regală”, „Legea” (Iac 4,11) și „legea libertății” (Iac 1,25). „Legea libertății” are antecedente în iudaism: Legea îi făcea pe cei care o respectau fii liberi (In 8,31-35). Dar Iacòb intenționează aici o interpretare creștină a Legii; pe de o parte, aceasta se apropie de cuvântul adevărului (Iac 1,21-24) și, pe de altă parte, lucrarea sa este, înainte de toate, iubirea față de aproapele (cf. Iac 1,26-27). Printre celelalte porunci, aceasta din urmă ocupă locul „regal” (această interpretare pare de preferat față de aceea care vede în ea „legea împărăției”). Aceasta este perspectiva lui Mt 19,18-19 (cf. Mt 5,21-48) și poate fi apropiată de împlinirea Legii din Gal 5,14, de Rom 13,9-10 sau de „porunca nouă” din In 13,34-35. Această lege este „desăvârșită” (cf. Iac 1,25), pentru că ea revelează pe deplin voința lui Dumnezeu spre care era deja orientată Legea lui Moise: cel care o împlinește, chiar dacă încă ezită (cf. Iac 3,2), poate să nu ia în seamă judecata (cf. Iac 2,13; 1In 3,14-20; Mt 6,14-15; 18,2-25)., potrivit Scripturii: «Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!» bine faceți; 9dar dacă sunteți părtinitori, faceți un păcat și sunteți condamnați#2,9 Lit.: „mustrați”. de Lege precum cei care o încalcă. 10Căci oricine ține toată Legea, dar o calcă numai într-o privință, se face vinovat de toate#2,10 Iacòb preia aici un principiu al iudaismului (cf. Gal 3,10, care citează Dt 27,16). A încălca „o singură poruncă” înseamnă a nu respecta voința celui care este autorul „întregii Legi”. Totuși, în acest context, poruncile sunt cele care se referă la iubirea față de aproapele., 11pentru că cel care a spus „Să nu comiți adulter!” a spus și: „Să nu ucizi!”, așadar, dacă nu comiți adulter, însă ucizi, ai încălcat Legea. 12Așa să vorbiți și așa să faceți ca niște oameni care vor fi judecați după legea libertății, 13căci judecata este fără îndurare pentru cel care nu este îndurător#2,13 Lit.: „care nu face îndurare”.; dar îndurarea învinge judecata.
Credința și faptele
14Ce folos, frații mei, dacă cineva spune că are credință, dar nu are fapte; oare poate credința să-l mântuiască?#2,14 Iac 2,14-26 dezvoltă un din temele principale ale întregii scrisori: credința și faptele. Autorul pare să fie împotriva principiului sfântului Paul cu privire la justificarea prin credință (Rom 3,28; Gal 2,16), întrucât afirmă că credința nu ar putea să mântuiască fără fapte și că ea este moartă fără ele (cf. Iac 2,17.26). Totuși, faptele despre care vorbește Iacòb nu sunt „faptele legii”, pe care le denunță scrisorile pauline (cea către Romani și cea către Galatèni), ci sunt roade pe care trebuie să le producă credința, după cum spune Paul însuși (cf. Rom 2,6.15-16; Gal 5,6; Ef 2,8-10; Col 1,10; 1Tes 1,3; 2Tes 1,11). Fără a echivala niciodată credința cu faptele, Iacòb insistă asupra unei credințe care se împlinește în fapte, în special în iubirea față de aproapele și în rugăciune. A-și pune încrederea în cuvântul adevărului, care poate să-l mântuiască pe cel păcătos, înseamnă în același timp a se supune voinței divine în tot ceea ce se referă la viața proprie. Accentul pus pe un mod de a acționa a celui care crede revelează un mediu iudeo-creștin asemănător celui din Mt 5,16.20; 7,12-27; 12,50; 18,23-35; 25,31-46. Însă nu trebuie uitat că Dumnezeu este acela care dă naștere prin cuvânt și îl încoronează pe cel drept: Iac 2,22, afirmând că faptele completează credința, nu a contrazis în esență poziția lui Paul. E vorba de un punct de vedere care pare a fi ulterior problematicii sfântului Paul. 15Dacă un frate sau o soră sunt lipsiți de îmbrăcăminte#2,15 Lit.: „goi”. și de hrana de toate zilele 16și cineva dintre voi le-ar spune: „Mergeți în pace, încălziți-vă și săturați-vă!”, dar nu le dați cele necesare pentru trup, ce folos? 17La fel și credința, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși.
18Dimpotrivă, va spune cineva: „Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte, iar eu îți voi arăta credința cu faptele mele!”. 19Tu crezi că este un singur#2,19 Sunt multe variante în manuscrisele de bază ale textului grec: „Unul este Dumnezeu”; „Dumnezeu este unul singur”; „că există Dumnezeu”. Dumnezeu? Bine faci! Și diavolii cred și se cutremură. 20Dar vrei să știi, om fără de minte#2,20 Lit.: „gol, nebun”., că credința fără fapte este zadarnică? 21Oare Abrahám, părintele nostru, nu pentru fapte a fost justificat aducându-l pe Isáac, fiul său, pe altarul [de jertfă]?#2,21 La fel ca Paul (Rom 4; Gal 3,6-9) și cu referință la aceeași problemă a credinței și a faptelor, Iacòb face apel la Abrahàm, figură clasică a tradiției ebraice. El îi dă titlurile tradiționale de „părinte” (Mt 3,9; Lc 16,24.27.30; In 8,39.53; cf. Rom 4,16-18) și „prietenul lui Dumnezeu” (2Cr 20,7; Is 41,8; 51,2; Dan 3,35). El își sprijină argumentarea pe sacrificiul lui Abrahàm, interpretat ca lucrare a credinței – legând Gen 15,6 și 22 – în timp ce Paul încearcă, pornind de la primul text, să arate că credința, la Abrahàm, a precedat circumcizia și lucrările Legii (cf. Gen 17). Iacòb reia astfel o exegeză ebraică (cf. 1Mac 2,52; Sir 44,20; Evr 11,17) pentru a-i contrazice fără îndoială pe cei care făceau abuz de exegeza sfântului Paul. 22Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui și că prin fapte credința este desăvârșită? 23Astfel s-a împlinit Scriptura care spune: „Abrahám a crezut în Dumnezeu și i s-a considerat spre justificare” și a fost numit prietenul lui Dumnezeu. 24Deci vedeți că omul este justificat prin fapte și nu numai prin credință#2,24 La prima vedere, afirmația sfântului Iacòb pare să fie o contrazicere a sfântului Paul (Rom 3,28; Gal 2,16). De fapt, sfântul Paul arată ineficacitatea „faptelor Legii” pentru justificare, aceasta din urmă fiind posibilă prin credință; sfântul Iacòb nu se referă deloc la „faptele Legii” (așa cum s-a interpretat uneori în mod greșit), ci arată că justificarea este posibilă numai printr-o credință dovedită prin fapte, în special prin fapte de milostenie.. 25Tot așa și Raháb, prostituata, a fost justificată prin fapte pentru că i-a primit pe soli și i-a trimis pe un alt drum#2,25 Rahab este lăudată pentru credința ei în Evr 11,31. Însă Iacòb insistă pe ospitalitatea pe care ea le-a arătat-o israeliților (cf. probabil Mt 21,31). Chiar dacă iudaismul a considerat-o pe Rahab ca prozelită, asocierea cu Abrahàm este ceva surprinzător. Se explică probabil prin obiecția adversarilor care argumentau, pe baza lui Ios 2,9-13, că Rahab s-ar fi mântuit datorită credinței ei.. 26Căci după cum trupul fără duh este mort, la fel și credința fără fapte este moartă. #Mt 25,35-36 #Mc 12,40 #2,9 #Iob 34,19 #Fap 10,34 #Evr 10,25 #1,9; Mt 5,3 #Lc 6,20 #1Cor 1,26-28 #Ap 2,9 #1,12 #1Cor 2,9 #1Cor 11,22 #1Pt 4,14 #Mt 22,39 #Mc 12,31 #Lc 10,27 #Lev 19,18 #Lev 19,15 #Dt 1,17 #Mt 5,19 #Ex 20,13-14 #Dt 5,17-18 #1,25 #Mt 5,7; 18,29.34-35; 25,45-46 #1In 3,17 #2,20.26 #Mt 8,29 #Mc 1,24; 5,7 #Lc 4,34 #Gen 15,6 #In 8,39 #Rom 4,12 #Ios 2,4.15; 6,17 #2,17.20
Currently Selected:
Iacob 2: VBRC2020
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași