Ioan 11:1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16

Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei și al Martei, sora ei, era bolnav.

Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir și I-a șters picioarele cu părul ei și Lazăr cel bolnav era fratele ei.

Surorile au trimis la Isus să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubești este bolnav.”

Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.”

Și Isus iubea pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr.

Deci, când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era

și în urmă a zis ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudeea.”

„Învățătorule”, I-au zis ucenicii, „acum, de curând, căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, și Te întorci în Iudeea?”

Isus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se poticnește, pentru că vede lumina lumii acesteia

dar, dacă umblă noaptea, se poticnește, pentru că n-are lumina în el.”

Ucenicii I-au zis: „Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.”

Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește despre odihna căpătată prin somn.

Atunci, Isus le-a spus pe față: „Lazăr a murit.

Și mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeți. Dar acum, haidem să mergem la el.”

Atunci, Toma, zis Geamăn, a zis celorlalți ucenici: „Haidem să mergem și noi să murim cu El!”