Efeseni 4
4
1„De-aceea, azi, vă îndemn eu –
Cari, pentru Domnul, sunt, mereu,
Întemnițat – să încercați,
În vrednic chip, să vă purtați
De-acum, pentru acea chemare,
Ce ați primit-o fiecare.
2Smerenie, vreau să arătați
Și cu blândețe, vă purtați;
De-asemenea, fiți răbdători,
Precum și îngăduitori
Unii, cu alții; să vădiți,
În acest fel, că vă iubiți.
3Prin legătura păcii – voi –
Unirea Duhului apoi,
Doresc, mereu, să căutați
Ca între voi să o păstrați.
4Este un singur trup vădit,
Și-un singur Duh doar, negreșit,
Precum și voi ați fost chemați
La o nădejde doar, dragi frați.
5Un singur Domn, să știți dar voi,
Precum că este, pentru noi;
Avem numai un singur crez
Și este numai un botez.
6De-asemenea, vă mai spun eu,
Că este-un singur Dumnezeu;
Acela – să știți, fraților –
Că este Tatăl tuturor,
E mai presus de toți aflat,
Prin toți lucrează, ne-ncetat,
Fiind aflat în toți, mereu:
Acesta este Dumnezeu.
7Dar fiecare dintre noi
Ar trebui ca mai apoi,
Să aibă partea lui de har,
După al lui Hristos, sfânt, dar.
8De-aceea, mai demult, s-a zis
Și, în Scripturi, apoi, s-a scris,
Precum că „El, sus, S-a urcat,
Robia, roabă, a luat,
Și-n urmă – daruri – a venit,
La oameni, de a împărțit.”
9Întreb, acum, pe fiecare:
Ce poate să arate, oare,
Aste cuvinte – „S-a suit” –
Dacă nu faptul, întărit,
Că pogorât-a, ne-ndoios,
Întâi, în părțile de jos,
Ale pământului? Astfel,
10Cel ce S-a pogorât e-Acel
Cari, peste ceruri, S-a suit,
Să umple totul, negreșit.
11Prin El – să știți dragii mei frați –
Unii, apostoli, sunt lăsați,
Alții proroci, alții păstori,
Evangheliști și-nvățători,
12Spre-a sfinților desăvârșire,
Pentru lucrarea de slujire
Prin care trebuie zidit
Al lui Hristos trup, împlinit
13Atuncea, când vom fi uniți
Cu toții și desăvârșiți,
Doar într-o singură credință
Și-ntr-o deplină cunoștință
A Fiului lui Dumnezeu;
Atuncea numai – vă spun eu –
Vom fi ajunși la acea stare –
Deosebită – de om mare,
La plinătate, în statură,
După a lui Hristos măsură.
14Atunci, copii, n-o să mai fim
Și nici nu o să mai plutim,
Încoace-ncolo, tulburați
Și, de învățături purtați –
Prin viclenia unora
Și șiretenia altora –
Cari știu a folosi, din fire,
Mijloacele de amăgire;
15În adevăr crezând apoi –
Și-n dragoste – să creștem noi,
S-atingem Capul Cel de Sus,
Adică pe Hristos Iisus.
16Din El, tot trupul, închegat
Și prin încheieturi legat,
Primește creșterea de care,
Simte nevoie fiecare,
După măsura potrivită
Cu acea parte anumită
Și doar după a ei lucrare,
Pe care-o are fiecare,
Încât, în dragoste, zidit
E mădularul, negreșit.
17Iată, acuma, ce doresc,
În Domnul, să mărturisesc:
Să nu trăiți, cumva, și voi,
Precum trăiesc păgâni-apoi –
Doar în deșertăciunea care,
Din gândurile lor, răsare –
18Având o minte-ntunecată
Care, străină, se arată,
De viața lângă Dumnezeu,
Din pricina vălului greu
Al neștiinței, ce-a venit
Când inima li s-a-mpietrit.
19Iată că ei – cum am văzut –
Orice bun simț și l-au pierdut
Și s-au dedat la desfrânare,
Fără să aibă vreo mustrare,
Căci săvârșesc, cu lăcomie,
Mereu, orice necurăție.
20Dar, în Hristos, când ați intrat,
Voi, nu așa, ați învățat.
21Dacă, măcar, L-ați auzit,
Atuncea știți că-i potrivit
Cu adevăru-aflat în El,
Să faceți dar, în așa fel,
După cum fost-ați învățați:
22Adică să vă dezbrăcați
De viața voastră, din trecut,
De omul vechi ce l-ați avut –
Cari dus se lasă, în vâltoare,
După o poftă-nșelătoare –
23Și-n duhul minți-apoi, să știți,
Necontenit, să vă-nnoiți,
24Iar omul nou, să îl luați,
Cu el, ca să vă îmbrăcați;
Căci omul nou este făcut
În chipul, bine cunoscut,
Cari este al lui Dumnezeu,
Având sfințenia sa, mereu,
Și o neprihănire-a lui,
Ce-s ale adevărului.
25De-aceea, vreau să încercați
Ca, de minciuni, să vă lăsați,
„Și fiecare dintre voi,
Să spună adevăru-apoi,
Aproapelui”, căci noi dorim
Ca, mădulare, să ne fim,
Unii la alții. Iată, vreau,
26Încă un sfat, să vă mai dau:
„Vă mâniați, dar vă feriți,
Mereu, să nu păcătuiți”,
Ci să vă fie trecătoare
Mânia; razele de soare
Să nu apună, peste ea,
27Căci astfel, n-o să i se dea,
Nici un prilej, diavolului,
Să facă, după voia lui.
28Acela care a furat,
Să nu mai fure, niciodat’,
Ci, mai degrabă, să lucreze
Ca astfel, să se-ndestuleze,
Și să îi dea ajutorare
Și celui care, lipsă, are.
29Nici un cuvânt, care-i stricat,
Să nu mai iasă, niciodat’,
Din gura voastră. Când vorbiți,
Doar lucruri bune să rostiți,
Spre a-i zidi pe-aceia care
Vor asculta – din întâmplare –
Cuvântul vostru; astfel dar,
Au să primească și ei, har.
30Pe Duhul Sfânt, dragii mei frați,
Vă rog, să nu Îl întristați,
Căci voi, cu El – după cum știți –
Sunteți, acum, pecetluiți,
Pentru o zi anume, care
E ziua de răscumpărare.
31Încă odată, vă voi spune:
Să piară orice-amărăciune,
Orice iuțime, dintre voi,
Mânie, sau strigări apoi,
Și orice fel de clevetire,
Sau răutăți, ce țin de fire.
32Voi – dimpotrivă – vreau să fiți
Buni, între voi; să vă iubiți
Și milă să vă arătați.
Unul pe altul, vă iertați,
Așa cum, prin Hristos, mereu,
Ați fost iertați, de Dumnezeu.”
Currently Selected:
Efeseni 4: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca