„Iată că Domnul este Cel
Care, o limbă iscusită,
Mi-a dat, căci ea a fost menită
Să-nvioreze pe cel care
E doborât de întristare.
În fiecare dimineață,
Urechii Mele îi dă viață,
Atent astfel, să pot a sta –
Mereu – și să pot asculta,
Așa precum fac și cei mici,
Cari se vădesc doar ucenici.
Urechea Mea, de Dumnezeu,
A fost deschisă și-atunci Eu
Nu M-am împotrivit apoi,
Și nici nu M-am tras înapoi,
Ci spatele Mi-am dăruit,
La toți cei care M-au lovit;
Obrajii mei, pradă, erau,
A celor cari barba-Mi smulgeau.
Am fost scuipat și ocărât
De-aceia care M-au urât,
Căci nu fug dinaintea lor,
Să-Mi ascund fața, temător.
Dar Dumnezeu M-a ajutat.
De-aceea, nu M-am rușinat,
Ci am făcut ca fața Mea
Să fie precum cremenea,
Pentru că Eu știut-am bine,
Că nu voi fi dat de rușine.
Acel ce Mă îndreptățește,
Foarte aproape Se găsește.
„Atuncea, cine va putea,
Ca să vorbească-n contra Mea?
Să vină-n față și să-Mi spună
Și-apoi să mergem împreună!”
Cine Îmi e potrivnic? Cine?
Să-nainteze, înspre Mine!”
Iată că Domnul Dumnezeu
Îmi vine-n ajutor, mereu.
De-aceea-ntreb acuma: Cine
Mă poate osândi, pe Mine?
Într-adevăr, în zdrențe – iată –
Se vor preface toți, deodată,
Ca și o haină învechită,
Ce e de molii năpădită.