Disciplinele spirituale și evanghelizarea Mostră

Ziua a 6-a: Mărturisirea

Nu este plăcut să admiți că ai greșit, în special atunci când ai rănit profund pe altcineva. În ediția 1993 a publicației Today in the Word (Astăzi în Cuvânt), putem găsi această istorioară: 

În baia clubului său din Londra, directorul publicației britanice și politicianul William Beaverbrook s-a întâlnit din întâmplare cu Edward Heath, pe atunci un tânăr membru al parlamentului, despre care Beaverbrook a publicat cu câteva zile mai devreme un editorial jignitor. „Hei tinere,” a spus directorul publicației rușinat fiind de întâlnire. „M-am tot gândit și cred că am greșit. Aici și acum, aș vrea să îmi cer iertare.” „Foarte bine”, a mormăit Heath. „Dar data viitoare, mi-aș dori să mă jignești în baie și să îți ceri iertare în publicație.” 

Singura modalitate de a fi corecți față de Dumnezeu și față de alții este prin a alege calea cea grea. Uneori, din partea oamenilor, s-ar putea să nu primim iertarea atunci când ne mărturisim. Dar aceasta nu se întâmplă niciodată în cazul lui Dumnezeu. 1 Ioan 1:9 ne spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate.” Dumnezeu iartă întotdeauna.

Disciplina mărturisirii începe cu o umilință a inimii ce dorește să fie iertată. În psalmul 32:3 David spune: „Când tăceam, mi se uscau oasele pentru că toată ziua gemeam.” Noi înțelegem că nu am atins scopul pentru care ne-a creat Dumnezeu. Uneori păcatul nostru pare mai profund și urât; alte ori este subtil și ascuns. Ambele Îl întristează pe Dumnezeu. Ambele ar trebui să ne pună pe genunchi. Pur și simplu trebuie să căutăm să fim curați înaintea lui Dumnezeu.

A. W. Tozer în Knowledge of the Holy, a spus astfel: 

Până când nu ne vedem așa cum ne vede Dumnezeu, noi nu vom fi deranjați de condițiile din jurul nostru decât atunci când acestea scapă de sub control încât să amenințe confortul vieții noastre. Ne-am obișnuit să trăim în necurăție și am ajuns să privim la aceasta ca ceva natural și de așteptat.

Lucrul minunat este că atunci când ne mărturisim înaintea lui Dumnezeu El întotdeauna ne iartă. Totdeauna. Doar câteva versete mai jos în Psalmul 32, David este motivat să acționeze: „Atunci mi‑am mărturisit păcatul și nu Ți‑am ascuns nelegiuirea mea. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!», și astfel Tu ai iertat vina păcatului meu. Selah.” (v.5) În mărturisire noi răsuflăm ușurați știind că suntem iertați. Cât este de departe răsăritul de apus atât de mult depărtează Dumnezeu păcatele noastre de noi. Iertați pentru totdeauna. 

Ce fel de Dumnezeu este acesta care nu ține pică și nu ne amintește niciodată de fărădelegile noastre? Este Dumnezeul despre care dorim ca toți să afle. Este Tatăl fiului risipitor. Experimentând deplin eliberarea iertării, extindem harul și mila peste alții. Adevărata mărturisire care ne conduce spre o iertare deplină are un impact asupra a tot ceea ce facem și asupra relațiilor pe care le avem. Fructul bunătății, bunăvoinței și a blândeții va cădea cu ușurință din pomul nostru.

În cele din urmă, disciplina mărturisirii ne împuternicește să arătăm și să împărtășim mesajul evangheliei celor ce nu îl cunosc pe Isus. Istoria este plină de relatări despre milă și bunătate față de acei care au păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Ne dorim ca toți să știe că sunt cu adevărat iubiți în Hristos și iertați de nelegiuirile lor. Vorbim despre o dragoste ce închide vina și rușinea pentru totdeauna.

Întrebări de reflecție: 

• Îți pare mărturisirea deranjantă sau reconfortantă? De ce?


• Cum ți-a răspuns Dumnezeu în timpul mărturisirilor tale trecute?


• În ce fel mărturisirile tale te pot aduce mai aproape de Dumnezeu?


• Care crezi că este rolul confesiunii în evanghelizarea personală?