Nu trebuia să fie astfel: O provocare de 5 zile de Lysa TerKeurstMostră

Procesul dinaintea promisiunii

Să lupți în cele mai profunde dezamăgiri este greu. 

În momentele noastre cele mai intime dorim să strigăm, cuvinte ce nu le folosim în anturajul prietenilor creștini, despre nedreptatea tuturor lucrurilor. Dar apoi vin mai multe momente pline de speranță… când dorim să punem muzică de închinare, să înălțăm rugăciuni sincere și să declarăm că Dumnezeu este bun.

Aceasta înseamnă să fii cu adevărat uman—rănit și totuși plin de speranță.

Și aceasta este starea în care îl găsim pe David în Psalmul 40. În primele zece versete David îl laudă pe Dumnezeu pentru că l-a izbăvit, dar apoi în versetele 11-17 el își înalță glasul ca Domnul să îl izbăvească din nou. David este rănit și totuși plin de speranță.

Să speri nu înseamnă să ignori realitatea. Nu, să speri înseamnă să accepți realitatea în același fel cum accepți suveranitatea lui Dumnezeu.

Speranța noastră nu poate fi legată de schimbarea unei circumstanțe sau a unei alte persoane. Speranța noastră trebuie să fie strâns legată de promisiunea statornică a lui Dumnezeu. Sperăm să primim binele pe care Dumnezeu, în cele din urmă îl va scoate la suprafață, din situația în care ne aflăm, indiferent dacă binele se potrivește sau nu cu dorințele noastre. Și uneori este nevoie de timp. Procesul, va cere cel mai probabil ca noi să fim perseverenți. Răbdători. Chiar și îndelung răbdători.

Sincer, știu că acest lucru poate fi copleșitor.

Vreau binecuvântarea promisă în Psalmul 40:4 „Ferice de omul care își pune încrederea în Domnul.” Dar uit că acest tip de încredere în Dumnezeu este adesea produsă în încercarea grea a îndelungii răbdări. Dumnezeu nu are ceva cu mine. Dumnezeu mă alege să trăiesc eu însumi una din promisiunile Lui.

Este o onoare imensă. Însă adesea nu simțim că este așa. A trebuit să trec prin văile adânci ale acestui proces înainte să fiu perfect echipat să trăiesc această promisiune.

Citim despre unele dintre aceste văi adânci în versetele 1-3 din Psalmul 40:

„Îmi pusesem nădejdea în Domnul,

și El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele.

M-a scos din groapa pieirii,

din fundul mocirlei;

mi-a pus picioarele pe stâncă

și mi-a întărit pașii.

Mi-a pus în gură o cântare nouă,

o laudă pentru Dumnezeul nostru.

Mulți au văzut lucrul acesta, s-au temut

și s-au încrezut în Domnul.”

Ideea de a ne pune nădejdea în Domnul din versetul 1 este foarte importantă în acest Psalm. Termenul ebraic indică o așteptare îndelungă și cuprinde un sens al așteptării nerăbdătoare și al speranței.

Deci în vreme ce îmi doresc stânca pe care să stau, întâi ar trebui să aștept răbdător ca Dumnezeu să mă ridice din mocirlă și noroi și să îmi întărească picioarele. Cuvântul „a întărit” în original, în ebraică, este qum, ceea ce înseamnă să te ridici sau să iei atitudine. Dumnezeu trebuie să mă treacă prin procesul eliberării de ceea ce mă ține captiv, înainte ca să fiu în stare să iau o atitudine.

De asemenea, îmi doresc să cânt cântarea ce nouă promisă în text. Ai observat totuși ce se află înaintea promisiunii de a cânta o cântare nouă în acest Psalm? Sunt rugăciunile stăruitoare către Dumnezeu după ajutor. Cele mai puternice cântări de laudă sunt adesea strigăte puternice de durere ce se schimbă în frumoase melodii.

Și aceasta este adevărat și pentru tine.

Continuă să îți înalți glasul spre El, prietene. Continuă să speri în El. Și să știi că Dumnezeu va lua fiecare rugăciune pe care ai rostit-o și va aranja sunetele lor într-un cântec glorios.

RĂSPUNDE: Reflectează la versetele din Psalmul 40 pe care le-am studiat astăzi. Care dintre ele se potrivește situației tale? Cum a fost schimbată perspectiva ta cu privire la dorințele tale viitoare?