Romani 8:12-30 - Compare All Versions

Împărtășește

Așadar, fraților, noi nu mai datorăm nimic firii pământești, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiți după îndemnurile ei, veți muri, dar, dacă, prin Duhul, faceți să moară faptele trupului, veți trăi. Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică, ci ați primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava!”, adică „Tată!” Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El. Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi. De asemenea, și firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deșertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar știm că, până în ziua de azi, toată firea suspină și suferă durerile nașterii. Și nu numai ea, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare. Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. Și Cel ce cercetează inimile știe care este năzuința Duhului, pentru că El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu. De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. Căci, pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel Întâi Născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat, și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți, iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit.

Așadar, fraților, noi nu suntem datori firii pământești, ca să trăim potrivit ei. Pentru că, dacă trăiți potrivit firii pământești, veți muri, dar dacă, prin Duhul, dați morții faptele trupului, veți trăi. Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Fiindcă voi n-ați primit un duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci ați primit Duhul înfierii, prin Care strigăm: „Abba!“, adică „Tată!“. Duhul Însuși depune mărturie, împreună cu duhul nostru, că suntem copii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem copii, suntem și moștenitori – moștenitori ai lui Dumnezeu, moștenitori împreună cu Cristos – dacă suferim într-adevăr împreună cu El, ca să fim și glorificați împreună cu El. Căci eu consider că suferințele din vremea de acum nu sunt demne să fie puse alături de gloria viitoare, care urmează să ne fie descoperită. Căci și creația așteaptă cu ardoare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, întrucât creația a fost supusă deșertăciunii – nu pentru că a vrut ea, ci din cauza Celui Ce a supus-o – în speranța că și creația va fi eliberată din sclavia stricăciunii pentru libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu. Noi știm că, până acum, întreaga creație geme și suferă durerile nașterii. Dar nu numai ea, ci și noi înșine, care avem cel dintâi rod al Duhului, gemem în noi înșine, așteptând cu ardoare înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Căci în baza acestei speranțe am fost mântuiți. Dar o speranță care se vede nu mai este speranță! Fiindcă cine mai speră în ceea ce vede deja? Dacă însă sperăm în ceea ce nu vedem, atunci așteptăm cu ardoare și răbdare. În același fel, Duhul ne ajută în neputința noastră, pentru că nu știm cum ar trebui să ne rugăm, ci Duhul Însuși mijlocește cu suspine nerostite. Însă Cel Care cercetează inimile, cunoaște care este gândirea Duhului, pentru că Acesta mijlocește pentru sfinți în acord cu voia lui Dumnezeu. Noi știm că toate lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, al celor ce sunt chemați în acord cu planul Său. Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte, El i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, astfel încât Acesta să fie întâiul născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; pe aceia pe care i-a chemat, i-a și îndreptățit; iar pe aceia pe care i-a îndreptățit, i-a și glorificat.

Deci, fraților, noi nu mai avem nicio datorie față de natura umană păcătoasă; și astfel, nu mai suntem obligați să trăim conform specificului ei. Dacă (totuși) trăiți (chiar și acum) conformându-vă acesteia, veți muri! Dar dacă în acord cu natura Spiritului, faceți să moară manifestările naturii umane păcătoase, veți trăi. Toți cei care își trăiesc viața fiind ghidați de Spiritul lui Dumnezeu, sunt fii ai Săi. De fapt, Spiritul pe care l-ați primit, nu vă face din nou sclavi ai fricii; ci El este Spiritul înfierii, care ne determină să strigăm „Abba!”, adică „Tată!”. Și chiar Spiritul (Sfânt) confirmă convingerea spiritului nostru conform căreia suntem copii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem copii, avem și statutul de moștenitori ai lui Dumnezeu. Vom fi moștenitori ai Săi împreună cu Cristos, dacă suferim împreună cu El, ca să fim și glorificați împreună cu El. Eu consider că toate adversitățile pe care le suportăm aici, nu sunt demne să fie echivalate cu gloria viitoare care ne va fi revelată. Chiar și creația așteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu. Ea a fost obligată să devină efemeră din cauza celui care a subordonat-o. Totuși, ea are o speranță. Această speranță se referă la eliberarea creației din sclavia degradării, atunci când va veni libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. Dar noi știm că până acum, toată creația trăiește suferind durerile specifice nașterii. Și această suferință nu este specifică doar celorlalte organisme create; ci chiar și noi care avem Spiritul ca un acont al binecuvântărilor viitoare, gemem așteptând înfierea care va aduce reabilitarea corpului nostru. De fapt, acesta este finalul pe care îl implică salvarea noastră; și sperăm că așa se va și întâmpla. Dar, desigur că atunci când vedem că deja s-a întâmplat ce am sperat, nu mai avem nevoie de speranță! Cine oare continuă să spere că se va întâmpla un lucru deja realizat? Dar când sperăm să se întâmple un lucru pe care încă nu îl vedem, așteptăm cu răbdare. Astfel, Spiritul ne ajută atunci când suntem slabi și nu știm pentru ce să ne rugăm. El face acest lucru pledând pentru noi prin insistențe fără cuvinte (în fața lui Dumnezeu). Dar Cel care evaluează inimile (oamenilor), știe care este gândirea Spiritului și că El pledează în favoarea sfinților, conform dorinței lui Dumnezeu (pentru ei). În același timp, știm că toate lucrurile conlucrează spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Ei sunt cei chemați și incluși în planul Său. Chiar înainte de a crea lumea, Dumnezeu a știut cine sunt aceștia; și a decis cu privire la ei că le va oferi posibilitatea să fie asemănători cu imaginea Fiului Său, pentru ca El să fie astfel „primul născut” dintre mai mulți „frați”. Dumnezeu i-a chemat apoi pe cei pentru care decisese anticipat aceste lucruri. Iar pe cei chemați de El, i-a considerat corecți; și celor considerați corecți, le-a oferit glorie.

Așadar fraților suntem datori, nu cărnii, pentru a trăi conform cărnii. Căci dacă trăiți conform cărnii, veți muri; dar dacă prin Duhul ucideți faptele trupului, veți trăi. Fiindcă toți câți sunt conduși de Duhul lui Dumnezeu, aceștia sunt fiii lui Dumnezeu. Fiindcă nu ați primit duhul robiei din nou spre frică; ci ați primit Duhul adopției fiilor, prin care strigăm: Abba, Tată! Duhul însuși aduce mărturie cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu; Și dacă suntem copii, atunci și moștenitori; moștenitori ai lui Dumnezeu și comoștenitori cu Cristos; dacă într-adevăr suferim împreună cu el, ca să și fim glorificați împreună. Întrucât socotesc că suferințele din acest timp nu sunt demne de a fi comparate cu gloria care va fi revelată în noi. Fiindcă arzătoarea anticipare a creaturii așteaptă revelarea fiilor lui Dumnezeu. Căci creatura a fost supusă deșertăciunii nu de bunăvoie, ci din cauza celui ce a supus-o în speranță, Deoarece creatura însăși de asemenea va fi eliberată din robia putrezirii în glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu. Deoarece știm că toată creația împreună geme și împreună suferă durerile nașterii până acum. Și nu numai ele, dar și noi înșine, care avem primele roade ale Duhului, chiar noi gemem în noi înșine așteptând adopția fiilor, adică răscumpărarea trupului nostru. Fiindcă suntem salvați prin speranță; dar speranța văzută nu este speranță; căci de ce ar mai spera cineva pentru ceea ce se poate vedea? Dar dacă sperăm pentru ceea ce nu vedem, așteptăm cu răbdare. Tot astfel Duhul de asemenea ajută neputințelor noastre; fiindcă nu știm pentru ce să ne rugăm cum ar trebui; dar Duhul însuși mijlocește pentru noi cu gemete de nespus. Și cel care cercetează inimile știe care este mintea Duhului, pentru că mijlocește pentru sfinți conform voii lui Dumnezeu. Și știm că toate lucrează împreună pentru binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, celor chemați conform scopului său. Pentru că pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a și predestinat să fie făcuți conform chipului Fiului său, ca el să fie întâiul născut între mulți frați. Mai mult, pe cei care i-a predestinat, pe aceia i-a și chemat; și pe cei pe care i-a chemat, i-a și declarat drepți; și pe cei pe care i-a declarat drepți, i-a și glorificat.

Așadar, fraților, noi nu suntem datori firii pământești, ca să mai trăim potrivit firii pământești. Dacă trăiți potrivit firii pământești, veți muri; dar dacă, prin Duhul, dați morții faptele trupului, veți trăi. Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică, ci ați primit un duh de înfiere, prin care strigăm: „ Avva !”, adică: „Tată!” Însuși Duhul dă mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu. Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos, dacă suferim împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El. Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care se va descoperi față de noi. De asemenea, și creația așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci creația a fost supusă deșertăciunii – nu de bunăvoie, ci din pricina celui care a supus-o – cu nădejdea însă că și ea va fi eliberată din robia stricăciunii, ca să aibă parte de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar știm că, până acum, toată creația suspină și suferă chinurile facerii. Și nu numai ea, ci și cei care au cele dintâi roade ale Duhului: noi înșine suspinăm în sinea noastră și așteptăm înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Căci cu nădejdea aceasta am fost mântuiți. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, căci cine nădăjduiește ceea ce se vede? În schimb, dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare. Tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. Și Cel care cercetează inimile știe care este năzuința Duhului, pentru că El mijlocește pentru sfinți potrivit voii lui Dumnezeu. Știm că toate lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Întâiul Născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte i-a și chemat, și pe aceia pe care i-a chemat i-a și îndreptățit, iar pe aceia pe care i-a îndreptățit i-a și proslăvit.

Așadar, fraților, noi nu mai datorăm nimic firii pământești, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiți după îndemnurile ei, veți muri, dar dacă, prin Duhul, faceți să moară faptele trupului, veți trăi. Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică, ci ați primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „ Ava !”, adică „Tată!” Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Și dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El. Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi. De asemenea, și firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deșertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o –, cu nădejdea însă că și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar știm că, până în ziua de azi, toată firea suspină și suferă durerile nașterii. Și nu numai ea, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare. Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. Și Cel ce cercetează inimile știe care este năzuința Duhului, pentru că El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu. De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți i-a și proslăvit.

Prin urmare, fraţilor, nu suntem datori trupului ca să trăim potrivit trupului, pentru că dacă trăiţi potrivit trupului veţi muri. Dar dacă prin duhul ucideţi faptele trupului, veţi fi vii. Fiindcă toţi cei sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Căci nu aţi primit duhul robiei ca să vă temeţi iarăşi, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: „Avva, Tată!” Duhul Însuşi dă mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem copii, atunci suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos, dacă pătimim într-adevăr împreună cu El, ca să şi fim slăviţi împreună cu El. Socotesc că suferinţele de acum nu sunt vrednice să se măsoare cu slava care ni se va descoperi. Căci creaţia aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, fiindcă această creaţie a fost supusă zădărniciei, nu cu voia ei, ci din cauza celui ce a supus-o, având însă nădejdea că şi creaţia însăşi va fi eliberată din sclavia putrezirii pentru libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu. Ştim că întreaga creaţie suspină şi suferă în durerile naşterii; şi nu doar ea, ci şi noi, cei care avem primele roade ale Duhului, suspinăm în noi aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Căci prin nădejde am fost mântuiţi; dar nădejdea care se vede nu mai este nădejde, fiindcă cine nădăjduieşte ceea ce vede deja? Dar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare. De asemenea, şi Duhul ne vine în ajutor în slăbiciunea noastră, fiindcă nu ştim pentru ce trebuie să ne rugăm, dar Duhul Însuşi se roagă pentru noi cu suspine de negrăit. Iar Cel care cercetează inimile ştie care este gândul Duhului, pentru că El se roagă pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. Ştim deci că celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor ce sunt chemaţi după planul Său, totul le este rânduit spre bine. Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi rânduit mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâiul născut dintre mulţi fraţi. Iar pe cei pe care i-a rânduit mai dinainte, pe aceştia i-a şi chemat; iar pe cei pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; şi pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi preamărit.

Așadar, fraților, noi nu suntem datori trupului ca să trăim după trup. Dacă trăiți după trup, aveți să muriți. Dar dacă, prin Duh, faceți să moară faptele trupului, veți trăi! Căci toți cei care sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, pentru că nu ați primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci ați primit Duhul înfierii prin care strigăm: „Abbá, Tată!”. Însuși Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem și moștenitori, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Cristos, dacă suferim cu el, ca împreună cu el să fim și glorificați. Eu consider că suferințele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela. Într-adevăr, creația așteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu. Căci creația a fost supusă zădărniciei nu de bunăvoie, ci din cauza aceluia care a supus-o cu speranța că și ea, creația, va fi eliberată de sclavia stricăciunii, spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu. De fapt, noi știm că toată creația suspină și suferă durerile unei nașteri până în timpul de acum, dar nu numai ea, ci și noi, cei care avem ca prim dar [al lui Dumnezeu] Duhul, și noi suspinăm în noi înșine, așteptând înfierea și răscumpărarea trupului nostru; căci în speranță am fost mântuiți. Dar speranța care se vede nu este speranță, deoarece cum ar putea spera cineva ceea ce vede? Însă dacă sperăm ceea ce nu vedem, atunci așteptăm cu răbdare. De asemenea, și Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu știm ce să cerem în rugăciune așa cum se cuvine, dar Duhul însuși intervine pentru noi cu suspine negrăite. Însă cel care cercetează inimile știe care este dorința Duhului; adică intervine în favoarea sfinților după voința lui Dumnezeu. De fapt, știm că toate conlucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică al celor care sunt chemați după planul lui. Căci pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, de mai înainte i-a și rânduit să fie asemenea chipului Fiului său, așa încât el să fie primul născut între mulți frați; pe cei pe care de mai înainte i-a rânduit, i-a și chemat; pe cei pe care i-a chemat, i-a și justificat; pe cei pe care i-a justificat, pe aceștia i-a și glorificat.

„De-aceea, fraților, vă zic Că nu mai datorăm nimic Firii acesteia, acum. Să nu trăim, deci, nicidecum, După îndemnurile ei, Căci au să piară toți acei Care, neîncetat, trăiesc După îndemnul cel firesc. Dacă prin Duhul, bunăoară, Puteți să faceți ca să moară Faptele trupului, să știți Că voi, atunci, o să trăiți. Cei ce-s călăuziți mereu, De Duhul de la Dumnezeu, Copii ai Săi sunt, negreșit. Iar voi, cu toții, n-ați primit Un duh cari este de robie Ca frică, astfel, să vă fie; Aveți un duh de înfiere Care, mereu, ne dă putere, Ca să strigăm cu toți, deodată, Acum, „Ava”, adică „Tată”. Aflați că Duhu-adeverește – Când, cu al vostru, se unește – Că noi suntem copiii Lui, Suntem copiii Domnului. Și dacă rang de fii avem, Atunci moștenitori suntem: Îl moștenim, pe Cel de Sus, Noi, împreună cu Iisus, Dacă-mpreună cu El știm, Cu-adevărat, să suferim, Ca să fim proslăviți apoi, Asemeni lui Hristos, și noi. Eu socotesc că ne-nsemnate Sunt suferințele-ndurate – În vremile de-acum – de noi, Față de slava de apoi; Față de slava viitoare, Care-o s-o aibă fiecare, Nu-s vrednice a fi aduse Ele, și-alăturea ei, puse. De-asemeni, toată firea, iată, Cu o dorință înfocată, Așteaptă-a fi descoperiți Fiii lui Dumnezeu, iubiți. Căci toată firea – pot a spune – Supusă-i sub deșertăciune; Dar nu-i de voie-n astă stare, Ci din pricina celui care, În astă stare, a adus-o Când reușit-a de-a supus-o. Acum, cu o nădejde vie, Firea așteaptă, ca să vie, Vremea, în care, dezrobită, Va fi și ea și, izbăvită, De stricăciunea ce-o robea, Să poată-apoi parte-a avea De slobozenia slavei lor, Adică ai copiilor Pe care-i are Dumnezeu. Noi știm că firii îi e greu, Căci, de durere, este plină Și, până astăzi, ea suspină Și suferă chinul cel mare, Pe care nașterea îl are. Și nu doar ea – vedeți și voi – Suferă-acuma, ci și noi – Aceia cari am dobândit Primele roade ce-au venit Din partea Duhului – când stăm Și, înfierea, așteptăm – Adică o răscumpărare A trupurilor pieritoare. Căci în nădejdea asta, noi Ajuns-am mântuiți, apoi. Însă, nădejdea ce se vede, Nu-i mai nădejdea-n cari se crede; Pentru că-n ceea ce zărești, Mai poți ca să nădăjduiești? Pe când, însă, dacă noi știm, Mereu, ca să nădăjduim În ceea ce noi nu vedem, Răbdare, s-așteptăm, avem. Dar Duhul, sprijin ni S-a dat, Și ne ajută, ne-ncetat, În slăbiciune, căci nu știm, Când ne rugăm, cum să vorbim. De-aceea, Duhul mijlocește Și-n locul nostru, El vorbește, Scoțând suspine negrăite, Spre a fi, rugile, primite. Iar Cel care, din cer, scrutează Și, inimile, cercetează, Vede dorința Duhului Și știe năzuința Lui; Astfel dar, Duhul ostenește Și, pentru sfinți, El mijlocește, În față stând, la Dumnezeu, După a Lui voie, mereu.” „Pe de-altă parte, s-a vădit Că lucrurile – negreșit – Întotdeauna, se adună, Și că lucrează împreună, Numai spre binele celor Cari dovedit-au – fraților – Că Îl iubesc pe Dumnezeu, Deci, pentru cei chemați, mereu, Să fie după planul Lui, Deci, după placul Domnului. Pe cei pe cari i-a cunoscut, Mai dinainte i-a știut Și-a hotărât ca ei să vie Mai dinainte, ca să fie, Apoi, asemeni chipului Pe care-l are Fiul Lui, Ca între mai mulți frați, astfel, Să poată fi Cel dintâi, El. Pe-acei care, mai dinainte I-a hotărât – luați aminte – Că El, pe dată, i-a chemat, Iar după ce i-a adunat, I-a socotit neprihăniți. Pe cei ce-s astfel socotiți – Pe care El i-a hărăzit – În urmă, i-a și proslăvit.