Romani 4:1-12

„O întrebare-acuma am: Strămoșul nostru – Avraam – Ce a putut primi el, oare, Doar prin credința ce o are? Avram – dacă e socotit, Prin fapte, drept neprihănit – Se poate lăuda, mereu, Dar nu față de Dumnezeu. Mai țineți minte ce s-a zis, Ceea ce, în Scripturi, s-a scris? „Avram, pe Domnul, L-a crezut Și, acest lucru, a plăcut; Iar Dumnezeu l-a socotit Precum că e neprihănit.” Aceluia care lucrează, O plată i se datorează, Iar plata ce-i e cuvenită, Nu îi e, drept har, socotită, Căci plata care i s-a dat Îi este dreptul datorat. Acuma dar, omul acel Cari nu lucrează, însă, el, Credință numai, dovedește, În Cel care îl socotește – Pe păcătos – neprihănit, Ajunge-va ca socotit Să-i fie felul de gândire – Credința lui – neprihănire. David îi spune „fericit”, Celui pe cari, neprihănit, Ajunge-a-l socoti, mereu – Fără de fapte – Dumnezeu. „Ferice este” – zice el – „Neîncetat, de omu-acel Cu făr’delegi și cu păcate, Acoperite și iertate! Ferice e de omul care, În seamă, Dumnezeu nu are Să îi mai țină nici un rău, Iertându-l de păcatul său.” Dar astă „fericire”, oare, O au numai aceia care Se află, împrejur, tăiați, Sau poate și cei netăiați? Căci zicem – cum am amintit – Că „lui Avram, i-a socotit Domnul, credința arătată, Neprihănire”. Totodată, Întreb: cum i s-a socotit Credința? După ce-a primit Tăierea, precum Legea cere, Sau înainte de tăiere? Nu când era-mprejur tăiat, Ci pe când fost-a netăiat. Tăierea împrejur – știți voi – Dată drept semn i-a fost, apoi, Ca o pecete ce-a-ntărit Neprihănirea ce-a primit Prin crezul ce l-a arătat, Pe când fusese netăiat. Și toate-acestea, fraților, Spre a fi tatăl tuturor Celor ce cred, dar netăiați, Sunt, împrejur, acum, aflați, Ca să le fie socotită – Și lor – credința dovedită, Neprihănire. Totodată, Avram trebuie a fi tată Și pentru cei cari, netăiați, Sunt, împrejur, acum, aflați, Care credință-au arătat Și care, astfel, au călcat Pe urma ce a fost lăsată De către-Avram – al nostru tată – Pe vremea când, nimeni, din jur, Nu se tăiase, împrejur.”