Leviticul INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlu și conținut.
În ebraică, titlul este indicat, la fel ca în cazul celorlalte cărți ale Pentateùhului, prin cuvântul inițial; în cazul de față, titlul este: „wayyiqrāʾ” (= „el chemat”). Totuși, în terminologia post-biblică, „tôraṯ kōhānîm” (= „legea preoților”). Numele de „Levític” își are originea în LXX și în Vg datorită materialului „levitic” (în sensul general de „sacerdotal”) pe care îl conține.
Textul din Levític este printre cele mai bine păstrate din Biblie. LXX și textul samaritean al Pentateùhului adaugă doar câteva detalii care lipsesc din TM.
În general, textul are caracter liturgico-normativ, dar este încadrat într-o structură narativă în care domină figura lui Moise în calitate de mediator al cuvântului lui Dumnezeu; lui îi este încredințată misiunea de a transmite atât poporului, cât și lui Aaròn și preoților normele cu caracter cultual și moral. Expresia: „Domnul i-a zis lui Moise: «Spune-le fiilor lui Israel»” este unul dintre elementele care țin împreună culegeri de texte cu caracter diferit.
Tradiția cultuală care constituie prima parte a Cărții Levíticului (Lev 1–16) era strâns legată de Țara Sfântă și, deci, inutilizabilă într-o țară străină. Dar aceasta nu trebuia să dispară în vederea „celui de-al doilea exod”, care a fost obiectul constant al speranței Israèlului. Preoții au lăsat, așadar, în partea rituală din Levític un document al speranței Israèlului. Ei au pregătit astfel nașterea „împărăției sacerdotale” care se va reconstitui în Israel după întoarcerea din 538 î.C.
Teologia.
În toată cartea este evidentă tendința de a reconstrui ambientul din pustiu, ambient care nu mai corespunde situației istorice a timpului în care a fost redactată cartea. Acest fapt devine astfel expresia unui ideal: acela al purității pre-canaaneene în raportarea la Dumnezeu, raportare care se vrea neatinsă de vreo influență sau deviație păgână. Moise este unicul mediator al cuvântului divin față de israeliți și față de preoți. El este în același timp mediator al puterii sacerdotale pe care i-o transmite lui Aaròn.
Cultul, legat în mod solemn de Sinài, devine un element esențial al alianței lui Dumnezeu cu poporul, fiind alăturat Decalogului. Intransigența iahvistă se găsește și în centralizarea cultului în unicul templu de la Ierusalim, centralizare presupusă de-a lungul întregii cărți.
Cultul se concretizează în Levític în mod esențial în sacrificii; acestea sunt clasificate și sintetizate. Sacrificiile însoțesc momentele cele mai diferite ale vieții omului și îi exprimă stările de spirit cele mai variate: de la conștiința păcatului la mulțumire, la exprimarea spontană a religiozității etc.
În carte se presupune un concept de păcat în care materialitatea acțiunii săvârșite este mai importantă decât intenția celui care a făcut-o. Un astfel de păcat are consecințe, pune în act forțe contrastante cu sacralitatea poporului lui Dumnezeu, pune poporul într-o stare negativă din punct de vedere religios și cultual. Sacrificiile tind să elimine această situație și să-l restabilească pe cel care aduce jertfa în relația sa cu Dumnezeu.
Influența negativă a păcatului nu este limitată la lumea omului, ci este răspândită concepția că păcatul contaminează pământul și că pământul reacționează la conduita morală a omului. Levíticul consideră contaminarea pământului din partea păcatului omului ca un atentat împotriva locului celui mai sacru de pe el: templul. De aici apar prescrierile cele mai complicate pentru a proteja templul și ceea ce îi aparține – oameni și lucruri – de influențele negative și de a-l restaura în integritatea lui sacrală.
Deosebit de important în cultul israelit este sângele sacrificiului. El restabilește raportul cu Dumnezeu. Este elementul care consacră și purifică. Sângele se varsă pe altar sau la baza lui, sau pe peretele altarului, se stropește cu el catapeteasma din interiorul sanctuarului, se pune pe coarnele altarului. Preoții trebuie să fie considerați sfinți de către popor. Sunt supuși unor norme speciale ce reglementează și viața lor privată și se referă și la rudele și la familia din care fac parte. Funcțiile lor speciale cer și integritate fizică. Lor le este rezervată misiunea de a oferi daruri și sacrificii. Tot lor le este încredințată datoria de a binecuvânta poporul, impunând mâinile asupra lui.
Structura:
I. RITUALUL SACRIFICIILOR (1,1–5,26).
II. PREOȚIA ȘI SACRIFICIILE (6,1–7,38).
III. CONSACRAREA SACERDOTALĂ (8,1–10,20).
IV. REGULI PRIVITOARE LA PURITATE (11,1–12,8).
V. LEGI REFERITOARE LA UNELE BOLI DE PIELE (13,1–15,33).
VI. ZIUA ISPĂȘIRII (16,1-34).
VII. CODUL SFINȚENIEI (17,1–19,37).
VIII. PEDEPSE (20,1-27).
IX. SFINȚENIA PREOȚILOR (21,1–22,33).
X. RITUALUL SĂRBĂTORILOR (23,1–26,46).
XI. APENDICE (27,1-34).
Selectat acum:
Leviticul INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Împărtășește
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași