Matei 20:1-28

„Împărăție cerului E-asemeni gospodarului, Care, în grabă, a ieșit, De dimineață, de-a tocmit Oameni, la lucru, ca să vie Și să lucreze-n a sa vie. Cu câte-un leu s-a învoit, Cu lucrătorii. A ieșit Și pe la trei, de s-a uitat Prin târg. Atunci, a observat Alți lucrători, degeaba stând. În vie i-a trimis, iar când Ieși la șase și la nouă – Găsind pe alții – le-a zis: „Vouă Vă dau de lucru-n via mea.” A mai ieșit, de-asemenea, La unsprezece. S-a plimbat, Și lucrători, a mai aflat; „Voi nu lucrați?” – el le-a vorbit. „Nu. Nimenea nu ne-a tocmit.” „Mergeți la vie și lucrați, Căci plată o să căpătați.” Când înserarea s-a lăsat, Stăpânul viei l-a chemat Pe-al său ispravnic și, grăbit, Acestuia, i-a poruncit: „Du-te, cheamă-i pe lucrători, Să le plătești! Cei, cari din zori, S-au ostenit în a mea vie, La plată, ultimii să fie. Întâi, acei vor fi plătiți, Care în urmă sunt veniți.” Cei de la ora unsprezece, Și-au luat plata și, să plece La casa lor, s-au pregătit. Când celor dintâi le-a venit Rândul – deși ei au sperat Să ia mai mulți bani, li s-a dat Leul cu care s-au tocmit. După ce, banii, i-au primit, Au început ca să cârtească: „Cum a putut să îi plătească, Stăpânul, pe-acești lucrători, La fel cu noi, care, din zori, Suntem în vie și-am muncit? Ei, doar un ceas, s-au ostenit! Noi am răbdat al zilei greu!” „Nu te-ai tocmit tu, cu un leu?”– Stăpânul, unuia, i-a zis. „Ți-am dăruit leul promis, Deci, nu-ți fac nedreptate, ție. Ia-ți plata și, din a mea vie, Să pleci acum! Ce-ai tu, de vreau, Celor din urmă, să le dau La fel cum ție ți-am plătit? Sau, oare, nu-mi e-ngăduit Să fac ce vreau, cu ce-i al meu? Ori nu cumva, pentru că eu Sunt bun, ești tu, acuma, rău, Căci bolnav este ochiul tău?” Deci mulți, din cei dintâi, de-acum, Cei de pe urmă-or fi, precum Și cei din urmă au să fie În frunte. Vreau ca să se știe Că mulți sunt cei care-s chemați, Însă, puțini vor fi luați; Căci, să fim bine înțeleși: Mulți sunt chemați, puțini aleși.” Iisus, cu ucenicii Lui, Spre a Ierusalimului Cetate, se-ndrepta zorit. Pe drum – unde a poposit – Pe ucenici, El i-a luat, Deoparte, și i-a înștiințat: „Iată că în curând sosim, Cu toții, la Ierusalim. Acolo, Fiul omului, Smuls o să fie, dintre-ai Lui, Și dat în mâini la cărturari Și-apoi la preoții cei mari. La moarte, fi-va condamnat, De-aceștia, și va fi lăsat În mâinile Străinilor, Să facă ei, cu El, ce vor. Atunci, au să-L batjocorească, Să-L bată și să-L răstignească. Trei zile, mort, are să fie, Dar în a treia, o să-nvie.” Atunci, soața lui Zebedei – Urmată de feciorii ei – De Domnul, s-a apropiat, În fața Lui s-a închinat, Să-L roage pentru fiii ei. El a-ntrebat-o: „Tu, ce vrei?” „Poruncă dă, să poată sta, La dreapta și la stânga Ta, Feciorii mei, când o să vie, Aici, a Ta Împărăție.” Iisus a zis: „Ce Îmi cereți, Nu știți. Puteți oare să beți Paharul ce am să-l beau Eu, Și să primiți botezul Meu, Cu care fi-voi botezat?” „Putem!”– I-au zis. „E-adevărat: Veți bea, și voi, paharul Meu. Cu-acel botez, cu care Eu, Curând, am să fiu botezat, Și voi veți fi; însă, de stat, La dreapta și la stânga Mea, Nu ține-acum, de nimenea, Ci doar de Bunul Dumnezeu. Deci, nu vă pot așeza Eu. Aceste locuri vor fi date Celor căror le-au fost păstrate.” Cei zece, care-au ascultat, Pe cei doi frați, s-au mâniat. Atuncea, i-a chemat Iisus, La El să vină, și le-a spus: „Ai Neamurilor domnitori, Mai marii lor stăpânitori, Peste acestea stăpânesc Și cu puterea poruncesc. La voi, nu vreau așa să fie. Cel mare trebuie să știe, Că el vă este, tuturor, Umilul vostru slujitor. Oricare dintre voi va vrea Să fie-ntâiul, va putea – Fiindcă îi va fi ușor – De va fi robul tuturor. Pentru că Fiul omului S-a coborât din slava Lui, Nu ca vreun om să Îl slujească, Ci, dimpotrivă, să-i servească, Pe alții, El, murind apoi, Plătind astfel, să trăiți voi. Prin moartea Lui, răscumpărată, Umanitatea e iertată.”