YouVersion
Pictograma căutare

Isaia 51

51
Izbăvirea și întoarcerea
1„Mă ascultați cei cari, din fire,
Umblați după neprihănire!
Cei cari pe Domnu-l lăudați,
Atenți – acum – Mă ascultați!
Voi care-ați fost ciopliți din stâncă,
Priviți spre groapa cea adâncă,
Groapă din care-ați fost luați.
2La Avraam, să vă uitați,
Căci el este al vost’ părinte.
Priviți dar, cu luare-aminte,
Spre Sara care v-a născut.
Pe Avraam, l-am cunoscut
Când era singur. L-am chemat
Și-apoi l-am binecuvântat,
Căci astfel Eu l-am înmulțit
Pe Avraam, necontenit.
3Tot astfel, Domnul milă-arată
Și de Sion, pentru că iată
Că mângâie, cu mâna Lui,
Ruinele Sionului.
Pustiu-n Rai îl va preface
Și o grădină El va face
Dintr-un pământ ce-i însetat
Fiind de arșiță uscat.
Acolo, numai veselie
Va fi, mereu, și bucurie.
Cântări de laudă, numai,
Și mulțumiri vor fi în Rai.
4Pleacă-ți urechea neam al Meu
Și ia aminte, tot mereu,
La ce îți spun! Căci Legea, iată,
Numai din Mine se arată.
Lumină, ea are să fie,
Popoarelor, pentru vecie.
5Neprihănirea Mea cea mare
Aproape e, de fiecare,
Iar mântuirea Mea, de-ndată,
În fața voastră se arată.
Aflați dar că brațele Mele
Se vor vădi a fi acele,
Cari trebuie-a chema, odată,
Popoarele, la judecate.
În Mine doar, își vor avea
Ostroavele încrederea.
6Priviți către pământ și cer
Și veți vedea precum că pier.
Cerul pieri-va ca un fum,
Și-apoi, pământul cel de-acum,
Ca și un strai, se va desface
Și-n zdrențe el se va preface.
Soarta locuitorilor
Este asemeni muștelor
Cari au să piară, negreșit.
Dar iată că fără sfârșit
Este a Mea neprihănire
Și veșnic a Mea mântuire
Va dăinui. Mă ascultați,
7Căci vreau, aminte, să luați,
Voi care, precum vă e firea,
Cunoașteți ce-i neprihănirea.
Ascultă-Mă popor al Meu,
Cari ai în inimă, mereu,
Doar Legea Mea. Nu lua-n seamă
Ocările și n-avea teamă
De oameni, de cuvântul lor.
8Iată că orice muritor,
De molie, va fi mâncat –
Precum un strai vechi, aruncat –
Iar carnea lui are să cadă,
În urmă, viermilor, drept pradă.
Însă a Mea neprihănire,
Precum și a Mea mântuire,
Din neam în neam se va întinde
Și veșnicia va cuprinde.”
9Te scoală braț al Domnului!
Te-mbracă cu puterea Lui!
Trezește-Te și Te arată,
Precum erai Tu altădată,
În vremurile vechi. Dar oare,
Nu ai fost Tu, Acela care,
Peste Egipt ai tăbărât
Și-ndată l-ai și doborât?
Sau nu Tu, oare, ai ajuns
Balaurul și l-ai străpuns?
10Ori nu ești Tu Acela care
Ai uscat apele din mare
Și o cărare ai făcut,
Pe cari, să treacă au putut
Răscumpărații Tăi apoi?
11Se vor întoarce, înapoi,
Răscumpărații Domnului,
În inima Sionului.
Ei vor cânta – cu prisosință –
Numai cântări de biruință,
Căci o cunună minunată,
Pe cap, le va fi așezată,
Țesută dintr-o bucurie
Cari veșnică are să fie.
O să-i apuce veselia
Și-i va cuprinde bucuria,
Pentru că geamătul lor piere
Și va fugi orice durere.
12Să fiți încredințați că Eu
Am să vă mângâi, tot mereu.
Cine ești tu ca, temător,
Să fii, de omul muritor,
Sau să te temi de fiul lui,
Care-i ca iarba câmpului,
13Încât să-L uiți pe Domnul care
A-ntemeiat pământ și mare,
Care – pe tine – te-a făcut
Și cerurile le-a țesut?
De ce să tremuri, îngrozit,
În fața celui dovedit
Că umblă să te asuprească,
Voind ca să te nimicească?
Unde-i mânia cea pe care,
Asupritorul tău o are?
14Curând, cel ce-i încovoiat
Sub fiare, fi-va dezlegat.
În groapă, n-o să putrezească,
Nici pâinea nu o să-i lipsească.
15Eu îți sunt Domn și Dumnezeu.
Eu fac să urle, tot mereu,
Pe mare, valuri înspumate,
De al Meu vânt întărâtate.
Numele Meu, răsunător,
Este Domn al oștirilor.
16Al Meu cuvânt, venit de sus,
În a ta gură Eu l-am pus.
Eu te-nvelesc, cu mâna Mea –
Cu umbra ce o face ea –
Căci vreau a-ntinde ceruri noi
Și un pământ nou face-voi.
Către Sion voi zice Eu:
„Iată, tu ești poporul Meu!”
17Te scoală dar, și te gătește!
Ierusalime, te trezește,
Căci ai băut, din mâna Lui,
Cana mâniei Domnului!
Până la fund, ai sorbit dar,
Al amețelilor pahar!
18Nu-i nimenea – cum am văzut –
Din cei pe care i-a născut,
În stare să-l călăuzească
Și sprijin să îi dăruiască.
19Aceste două lucruri, iată
Că ți s-au întâmplat, deodată.
Dar cine te va plânge, oare?
Te plânge foametea cea mare,
Dărăpănarea, pustiirea
Cu sabia și nimicirea.
„Cum pot ca să te mângâi Eu?”
20Mustrați, de către Dumnezeu,
Plini de mânia Domnului,
Fiind asemeni cerbului
Care în laț este căzut,
La fel, feciorii ți-au zăcut
Pe lângă ziduri, leșinați,
Pe ulițe împrăștiați.
21Nenorocitule ce ești,
Tu care biat te dovedești –
Dar nu de vin sau băutură
Ce le-ai băut fără măsură –
Ascultă dar, aste cuvinte
Și-apoi la ele, ia aminte:
22„Așa vorbește Dumnezeu,
Cel care Domn îți e mereu
Și-l apără pe-al Său popor:
„Potirul amețelilor –
Potirul cu mânia Mea –
Ți-l iau din mâini! Nu-l vei mai bea!
23Îl pun în mâna celor care
Te-au asuprit, fără-ncetare,
Zicând: „Îndoaie-te și-apoi,
Vom trece, peste tine, noi!”
Spinarea ta se dovedea,
Atunci, fiind asemenea
Unui pământ tare, uscat,
Ce e de trecători călcat;
Sau precum ulița pe care
Se plimbă o mulțime mare.”

Selectat acum:

Isaia 51: BIV2014

Evidențiere

Partajează

Copiază

None

Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te

YouVersion folosește cookie-uri pentru a îți personaliza experiența. Prin utilizarea site-ului nostru web, accepți utilizarea cookie-urilor așa cum este descris în Politica noastră de confidențialitate