2 Corinteni 4
4
Propovăduirea Evangheliei
1„Deci, dacă slujba căpătată,
După-ndurarea arătată
Nouă, acuma, o avem,
De oboseală, nu cădem.
2Noi lepădat-am, fiecare,
Acele meșteșuguri care
Sunt rușinoase – negreșit –
Și cari, ascunse, s-au vădit;
Cu vicleșug, noi nu umblăm,
Căci nu voim ca să stricăm,
Cumva, Acel Cuvânt, pe care,
Al nostru Dumnezeu Îl are,
Ci doar, prin adevăr, apoi,
Vrednici ajuns-am a fi noi,
Ca să putem, primiți, să fim,
De orice cuget, când vorbim –
În orice loc și orișicui –
Șezând în fața Domnului.
3Căci Evanghelia-mpărtășită
De noi, este acoperită,
Numai pentru aceia care
Sunt pe-a pierzaniei cărare,
4A căror minte, dovedită
Necredincioasă, e orbită,
De dumnezeul cel pe care,
Acum, al nostru veac îl are,
Ca să nu vadă, luminând,
Lumina blândă, izvorând
Din Evanghelia lui Hristos –
A Celui care, ne-ndoios,
A fost, e, și va fi mereu,
Chipul ce-L are Dumnezeu.
5Căci nu ne propovăduim
Pe noi, atuncea când vorbim;
Pe Domnul nost’, Hristos Iisus,
Noi Îl vestim – precum am spus –
Și, robi ajuns-am a fi noi,
Puși în Iisus, doar pentru voi.
6Căci Dumnezeu, Cel care-a zis –
Precum e, în Scriptură, scris –
Luminii, ca „să lumineze
Și, bezna, să o-ndepărteze”,
În inimă, ne-a luminat,
Ca noi să fim, neîncetat,
În așa fel, încât, mereu,
Lumina, de la Dumnezeu –
Lumina cunoștinței Lui
Și-a slavei Dumnezeului
Care se află-n ceruri, sus –
Să strălucească, în Iisus,
Să-I lumineze a Sa față,
Ca zorile, dând lumii, viață.”
Greutățile slujbei
7„Comoara, ce o căpătăm,
În vas de lut, noi o purtăm,
Căci vrem, puterea dobândită –
Și care-i nemaipomenită –
Să fie de la Dumnezeu,
Nu de la noi. Ne este greu,
8Pentru că suntem încolțiți,
În fel și chip, și hăituiți,
Dar nu suntem în strâmtorare.
Atunci când este fiecare,
Într-o grea cumpănă – să știți –
Nu suntem deznădăjduiți.
9Chiar prigoniți, de-ajungem noi,
Nu suntem părăsiți apoi;
Când jos, ne pomenim trântiți,
De moarte, nu suntem loviți.
10În trupul nost’, purtăm supus,
Mereu, a Domnului Iisus
Ucidere, ca mai apoi,
Și viața Lui să fie-n noi.
11Căci noi, cei vii, suntem vânați,
Mereu, spre a fi, morții, dați;
Iar pricina este Iisus,
Ca viața Lui – precum v-am spus –
Să se arate – fraților –
În trupul nostru, muritor.
12Moartea lucrează dar, în noi,
În timp ce viața e în voi.
13Fiindcă în credință-avem
Același duh, și noi putem
Ca să vorbim, căci am crezut
La fel precum s-a petrecut
În lumea veche, când s-a zis
Și, în Scripturi, apoi, s-a scris,
Că „Am crezut și am vorbit”.
14Din toate câte le-am trăit,
Noi știm că Tatăl Cel de Sus,
Care pe-al nostru Domn, Iisus,
Dintre cei morți, L-a ridicat,
La urmă ne va fi-nviat,
Din moarte, și pe noi, la fel,
Și împreună stând, cu El,
O să ne-nfățișăm apoi,
Și însoțiți vom fi, de voi.
15Aceste lucruri se vădesc
Că spre folosul vost’ muncesc,
Pentru ca darul căpătat,
Prin mulți, să facă, ne-ncetat,
Ca mulțumirile să crească,
În număr, și să se sporească,
Spre lauda lui Dumnezeu
Și pentru slava Lui, mereu.”
Pricinile de încredere
16„De-aceea, fără îndoială,
Noi nu cădem de oboseală.
Chiar dacă omul exterior
Se trece-ncet, cel interior,
Din zi în zi, se înnoiește
Și, tot mai tare, se vădește.
17Căci întristările pe care
Le-avem, o clipă, fiecare,
Au să lucreze, pentru noi,
O slavă veșnică apoi,
18Pentru că noi nu ne uităm
La ce se vede, ci cătăm
La lucrurile nevăzute;
Căci cele ce pot fi văzute,
Sunt lucrurile pieritoare,
Pe când, cele nemuritoare,
Cari veșnice se dovedesc,
Acum, încă, nu se zăresc.”
Selectat acum:
2 Corinteni 4: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca