Romani 4:1-25
Romani 4:1-25 Română Noul Testament Interconfesional 2009 (BINT09)
Deci ce vom spune că a dobândit Avraam, strămoşul nostru după trup? Fiindcă, dacă Avraam a fost făcut drept datorită faptelor, el are cu ce să se laude, însă nu înaintea lui Dumnezeu. Dar ce spune Scriptura? Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca dreptate . Celui care lucrează, plata nu îi este socotită ca un dar, ci ca o datorie; însă celui care, fără să lucreze, crede în Cel care îl face drept pe cel păcătos, credinţa lui îi este socotită ca dreptate. După cum şi David vorbeşte despre fericirea omului căruia Dumnezeu nu îi socoteşte dreptatea din fapte: Fericiţi sunt cei cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele! Fericit este bărbatul căruia Domnul nu îi socoteşte păcatul! Este deci această fericire doar pentru cei circumcişi sau şi pentru cei necircumcişi? Fiindcă spunem: Lui Avraam i s-a socotit credinţa ca dreptate. Dar când i s-a socotit? Când era circumcis sau când era necircumcis? Nu când era circumcis, ci când era necircumcis. Iar semnul circumciziei l-a primit ca pecete a dreptăţii pentru credinţa pe care a avut-o pe când era necircumcis, ca el să fie părinte al tuturor celor necircumcişi care cred, ca şi lor să le fie recunoscută dreptatea, dar şi părinte al celor circumcişi, care nu sunt doar circumcişi, ci şi umblă pe urmele credinţei pe care o avea părintele nostru Avraam pe când era necircumcis. Într-adevăr, nu prin Lege i s-a făgăduit lui Avraam sau urmaşilor lui că vor moşteni lumea, ci prin dreptatea venită din credinţă. Căci dacă cei care au Legea sunt moştenitori, atunci credinţa e zadarnică, iar făgăduinţa s-a desfiinţat. Fiindcă Legea rodeşte mânie, iar unde nu este lege nu este nici încălcare de Lege. De aceea, făgăduinţa este din credinţă, ca să fie prin har, ca să fie sigură pentru toţi urmaşii, nu doar pentru cei care au Legea, ci şi pentru cei care au credinţa lui Avraam, care este părinte al nostru al tuturor, după cum stă scris: Te-am făcut părinte al multor neamuri , în prezenţa celui în care a crezut, a lui Dumnezeu care îi învie pe cei morţi şi cheamă la existenţă ceea ce nu este. Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde că va fi părintele multor neamuri, după cum i s-a spus: Aşa va fi seminţia ta . Nu a slăbit în credinţă la vederea trupului său deja bătrân – căci era de aproape o sută de ani – nici la vederea pântecelui amorţit al Sarei. Nu s-a îndoit cu necredinţă de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu, fiind încredinţat că El are putere să şi facă ceea ce a făgăduit. De aceea, credinţa lui i-a fost socotită ca dreptate. Însă nu s-a scris doar pentru el că i-a fost socotită dreptate , ci şi pentru noi. Ne va fi socotită şi nouă, cei ce credem în Cel care L-a înviat pe Iisus, Domnul nostru, din morţi, care a fost dat la moarte pentru păcatele noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.
Romani 4:1-25 Biblia Traducerea Fidela 2015 (BTF2015)
Așadar, ce vom spune că a găsit Avraam, tatăl nostru, în ce privește carnea? Căci, dacă Avraam a fost declarat drept din fapte, are cu ce să se fălească; dar nu înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă ce spune scriptura? Avraam l-a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit pentru dreptate. Dar celui ce lucrează, plata nu i se socotește conform harului, ci conform datoriei. Dar celui ce nu lucrează, ci crede în cel ce declară drept pe cel neevlavios, credința lui i se socotește pentru dreptate. După cum și David vorbește despre binecuvântarea omului, căruia Dumnezeu îi atribuie dreptatea fără fapte, Spunând: Binecuvântați sunt aceia ale căror nelegiuiri sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite. Binecuvântat este omul căruia Domnul nu îi va imputa păcatul. Atunci, vine această binecuvântare numai peste cel circumcis, sau și peste cel necircumcis? Fiindcă spunem că lui Avraam credința i s-a socotit pentru dreptate. Dar cum i s-a socotit? Când era în circumcizie sau în necircumcizie? Nu în circumcizie, ci în necircumcizie. Și a primit semnul circumciziei, un sigiliu al dreptății credinței pe care o avea fiind în necircumcizie; ca el să fie tatăl tuturor celor ce cred, cu toate că nu sunt în circumcizie; ca să li se atribuie și lor dreptatea; Și să fie tatăl circumciziei nu doar celor din circumcizie, ci și celor ce umblă în pașii acelei credințe a tatălui nostru Avraam, pe care o avea fiind încă necircumcis. Fiindcă promisiunea că el va fi moștenitor al lumii nu era dată lui Avraam sau seminței sale prin lege, ci prin dreptatea credinței. Căci dacă moștenitori sunt cei din lege, credința este desființată și promisiunea este fără efect; Fiindcă legea lucrează furie; căci unde nu este lege, nu este nici încălcare a legii. Din această cauză este din credință, ca să fie conform harului; pentru ca promisiunea să fie sigură întregii semințe; nu numai celei ce este din lege, dar și celei ce este din credința lui Avraam, care este tatăl nostru al tuturor, (Așa cum este scris: Te-am făcut tatăl multor națiuni), în fața celui pe care l-a crezut, adică Dumnezeu, care dă viață morților și cheamă cele ce nu sunt ca și cum ar fi. El care împotriva speranței a crezut în speranță, ca el să devină tatăl multor națiuni, conform cu ceea ce i se spusese: Așa va fi sămânța ta. Și, nefiind slab în credință, nu a luat în considerare propriul său trup deja mort, având aproape o sută de ani, nici starea moartă a pântecelui Sarei; Nu a șovăit la promisiunea lui Dumnezeu, prin necredință; ci a fost tare în credință, dând glorie lui Dumnezeu; Și, fiind deplin convins că, ce a promis, a fost în stare să și facă. Și de aceea aceasta i s-a atribuit lui pentru dreptate; Dar nu numai pentru el a fost scris că i s-a atribuit; Ci și pentru noi, cărora ni se va atribui, dacă credem în cel ce a înviat dintre morți pe Isus Domnul nostru; Care a fost predat din cauza greșelilor noastre și a fost înviat pentru justificarea noastră.
Romani 4:1-25 Ediția Dumitru Cornilescu revizuită 2024 (EDCR)
Ce vom zice deci că a căpătat Avraam, strămoșul nostru după trup? Dacă Avraam a fost îndreptățit prin fapte, are temei de laudă, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca dreptate. Celui ce lucrează, plata cuvenită nu i se socotește ca har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, dar care se încrede în Cel care-l îndreptățește pe cel nelegiuit, credința lui i se socotește ca dreptate. Tot astfel și David vorbește de fericirea omului căruia Dumnezeu îi socotește dreptatea fără fapte: Ferice de aceia ale căror fărădelegi au fost iertate și ale căror păcate au fost acoperite! Ferice de omul căruia nu-i pune Domnul la socoteală păcatul! Fericirea aceasta este numai pentru cei circumciși sau și pentru cei necircumciși? Căci zicem că lui Avraam credința i s-a socotit ca dreptate. Dar cum i-a fost socotită? Pe când era circumcis sau pe când era necircumcis? Nu când era circumcis, ci când era necircumcis. Apoi a primit semnul circumciziei, ca pecete a dreptății căpătate prin credință pe când era încă necircumcis, ca să fie atât tatăl tuturor celor care cred fără a fi circumciși – și să li se socotească și lor o astfel de dreptate – cât și tatăl celor circumciși, adică al celor care nu numai că sunt circumciși, ci și calcă pe urmele credinței pe care o avea tatăl nostru Avraam când nu era circumcis. Într-adevăr, nu pe temeiul Legii li s-a dat lui Avraam sau seminței lui făgăduința că vor moșteni lumea, ci pe temeiul dreptății care se capătă prin credință. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se bizuie pe Lege, credința este zădărnicită și făgăduința este desființată, pentru că Legea aduce mânie; și, unde nu este Lege, acolo nu este nici călcare de Lege. De aceea este prin credință, ca să fie prin har și pentru ca făgăduința să fie întărită pentru toată sămânța lui Avraam: nu numai pentru cei care se bizuie pe Lege, ci și pentru cei care au credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, după cum este scris: Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri. El este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care aduce la viață pe cei morți și care cheamă la ființă cele ce nu sunt. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut și, astfel, a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: Așa va fi sămânța ta. Și n-a slăbit în credință când s-a uitat la trupul său, care era aproape mort (căci avea cam o sută de ani), și la pântecele fără viață al Sarei. El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu, prin necredință, ci s-a întărit prin credință, dându-I slavă lui Dumnezeu și fiind deplin încredințat că ce făgăduiește, El poate să și împlinească. De aceea, credința i s-a socotit ca dreptate. Însă nu numai pentru el este scris că i s-a socotit [ca dreptate] , ci este scris și pentru noi, cărora ne va fi de asemenea socotită ca dreptate, anume celor ce se încred în Cel ce L-a înviat din morți pe Isus, Domnul nostru, care a fost dat la moarte pentru abaterile noastre și a înviat pentru îndreptățirea noastră.
Romani 4:1-25 Biblia Dumitru Cornilescu 2024 (EDC100)
Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” Însă celui ce lucrează plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce îl socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel, și David îl numește fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!” Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiați împrejur sau și pentru cei netăiați împrejur? Căci zicem că lui Avraam credința „i-a fost socotită ca neprihănire”. Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credință când era netăiat împrejur. Și aceasta, ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiați împrejur, pentru ca, adică, să li se socotească și lor neprihănirea aceasta, și ca să fie și tatăl celor tăiați împrejur, adică al acelora care nu numai că sunt tăiați împrejur, dar și calcă pe urmele credinței aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam când nu era tăiat împrejur. Într-adevăr, făgăduința făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credință. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se țin de Lege, credința este zadarnică, și făgăduința este nimicită, pentru că Legea aduce mânie; și unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege. De aceea moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, ca să fie prin har și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămânța lui Avraam: nu numai pentru sămânța aceea care este sub Lege, ci și pentru sămânța aceea care are credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care învie morții și care cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut și astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Așa va fi sămânța ta.” Și fiindcă n-a fost slab în credință, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani –, nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu, prin necredință, ci, întărit prin credința lui, I-a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredințat că El ce făgăduiește poate să și împlinească. De aceea credința aceasta „i-a fost socotită ca neprihănire”. Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotită ca neprihănire”, ci este scris și pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă, celor ce credem în Cel ce L-a înviat din morți pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți.
Romani 4:1-25 Biblia în Versiune Actualizată 2018 (BVA)
Ce putem afirma despre strămoșul nostru Avraam? Oare ce a descoperit el? Dacă Avraam a fost considerat corect datorită faptelor lui, atunci (în baza acestor fapte) are motive (importante) de laudă. Dar el nu s-ar putea prezenta cu ele înaintea lui Dumnezeu. Oare ce spune Scriptura? Ea afirmă că „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu; și astfel, (pentru această alegere a lui), a fost considerat corect (în relația cu El).” Atunci când un om lucrează, recompensa pentru munca lui nu este considerată un cadou, ci ca o datorie care trebuie să îi fie achitată. Dar aici avem cazul celui care nu lucrează ceva pentru a fi considerat corect, ci el doar se încrede în Cel care îl acceptă pe cel păcătos; și astfel, această credință a lui îi este considerată corectitudine. Chiar și David vorbește despre faptul că acela pe care Dumnezeu îl consideră corect fără ca el să lucreze ceva în acest scop, este un om fericit. Textual, el spune: „Cei ale căror păcate sunt iertate și acoperite, sunt niște oameni fericiți! Acela căruia Dumnezeu nu îi ia în considerare păcatul, este un om fericit!” Oare de această fericire beneficiază doar cei circumciși, sau și cei necircumciși? Am afirmat că în cazul lui Avraam, „Credința lui i-a fost considerată corectitudine (personală).” Dar oare care au fost circumstanțele în care a primit el această corectitudine – când era circumcis, sau când era necircumcis? Desigur că acest lucru i s-a întâmplat nu după ce deja fusese circumcis, ci atunci când nu era circumcis. Apoi a primit circumcizia (poruncită) ca o autentificare a statutului de om corect pe care îl primise prin credință atunci când nu era circumcis. Și a ajuns apoi să fie (numit) tatăl tuturor celor care cred chiar fără să fie circumciși; pentru ca astfel să fie și ei considerați corecți (în relația lor cu Dumnezeu). Dar strămoșul nostru Avraam este în același timp și tatăl celor circumciși care nu respectă numai această poruncă (a circumciziei), ci care îi urmează și exemplul credinței. De fapt, atunci când lui Avraam i s-a făcut promisiunea că va moșteni lumea, ea nu a fost formulată (mai târziu și) în textul legii (mozaice); ci a fost pronunțată pe baza acelui statut de om corect care vine prin credință. Dacă moștenitorii (lui Avraam) ar proveni dintre cei care vor să respecte legea (mozaică), atunci credința (inițială) ar fi fără sens și inutilă, iar promisiunea ar fi fără efect. Existența (și încălcarea) legii (mozaice) produce mânie. Dar acolo unde nu este (în vigoare) această lege, nu există nici posibilitatea de a fi acuzat de încălcarea ei. Datorită acestui fapt, (această dreptate) este oferită prin credință, ca să poată fi (acceptată) ca un har. Astfel, promisiunea devine valabilă nu doar pentru cei care respectă legea (mozaică), ci pentru toți acei descendenți (spirituali) ai lui Avraam care au credința lui. Iar el este tată pentru noi toți (care credem ca el). De fapt, așa este scris și în Scripturi: „Te-am făcut tatăl multor națiuni!” Această promisiune a fost făcută în prezența lui Dumnezeu în care (Avraam) a crezut. El este Cel care învie morții și care cheamă la existență lucruri care nici nu existaseră înainte de a porunci apariția lor. Sfidând orice motiv de descurajare, Avraam a crezut că va deveni tatăl multor națiuni, când i s-a spus „[…] Așa vor fi descendenții tăi!”. El nu a fost slab în credință; și în consecință, nu a privit la corpul lui care, la aproximativ o sută de ani, era aproape mort. Nu a luat în considerare nici faptul că Sara nu mai putea avea copii. În plus, Avraam nu a avut dubii cu privire la promisiunea lui Dumnezeu; ci fiind întărit prin credința lui, L-a glorificat, având certitudinea că Dumnezeu poate să facă ce i-a promis. Astfel, „credința lui i-a fost considerată ca bază pentru statutul de om corect (în relația lui cu Dumnezeu)!” Când Scriptura face această afirmație, nu înseamnă că vorbește despre ceva care se aplică doar lui Avraam; ci ea se referă și la noi care credem în Cel care L-a înviat dintre cei morți pe Isus, Stăpânul nostru. Ni se va lua în considerare și nouă aceeași credință în El, Cel care a fost dat pentru păcatele noastre și care a fost înviat pentru ca noi să putem fi considerați corecți.
Romani 4:1-25 Biblia în versuri 2014 (BIV2014)
„O întrebare-acuma am: Strămoșul nostru – Avraam – Ce a putut primi el, oare, Doar prin credința ce o are? Avram – dacă e socotit, Prin fapte, drept neprihănit – Se poate lăuda, mereu, Dar nu față de Dumnezeu. Mai țineți minte ce s-a zis, Ceea ce, în Scripturi, s-a scris? „Avram, pe Domnul, L-a crezut Și, acest lucru, a plăcut; Iar Dumnezeu l-a socotit Precum că e neprihănit.” Aceluia care lucrează, O plată i se datorează, Iar plata ce-i e cuvenită, Nu îi e, drept har, socotită, Căci plata care i s-a dat Îi este dreptul datorat. Acuma dar, omul acel Cari nu lucrează, însă, el, Credință numai, dovedește, În Cel care îl socotește – Pe păcătos – neprihănit, Ajunge-va ca socotit Să-i fie felul de gândire – Credința lui – neprihănire. David îi spune „fericit”, Celui pe cari, neprihănit, Ajunge-a-l socoti, mereu – Fără de fapte – Dumnezeu. „Ferice este” – zice el – „Neîncetat, de omu-acel Cu făr’delegi și cu păcate, Acoperite și iertate! Ferice e de omul care, În seamă, Dumnezeu nu are Să îi mai țină nici un rău, Iertându-l de păcatul său.” Dar astă „fericire”, oare, O au numai aceia care Se află, împrejur, tăiați, Sau poate și cei netăiați? Căci zicem – cum am amintit – Că „lui Avram, i-a socotit Domnul, credința arătată, Neprihănire”. Totodată, Întreb: cum i s-a socotit Credința? După ce-a primit Tăierea, precum Legea cere, Sau înainte de tăiere? Nu când era-mprejur tăiat, Ci pe când fost-a netăiat. Tăierea împrejur – știți voi – Dată drept semn i-a fost, apoi, Ca o pecete ce-a-ntărit Neprihănirea ce-a primit Prin crezul ce l-a arătat, Pe când fusese netăiat. Și toate-acestea, fraților, Spre a fi tatăl tuturor Celor ce cred, dar netăiați, Sunt, împrejur, acum, aflați, Ca să le fie socotită – Și lor – credința dovedită, Neprihănire. Totodată, Avram trebuie a fi tată Și pentru cei cari, netăiați, Sunt, împrejur, acum, aflați, Care credință-au arătat Și care, astfel, au călcat Pe urma ce a fost lăsată De către-Avram – al nostru tată – Pe vremea când, nimeni, din jur, Nu se tăiase, împrejur.” „Făgăduința Domnului, Pentru Avram și toți ai lui – Pe baza cărei, avem știre, Că lumea-i fi-va moștenire – Într-adevăr, n-a fost făcută Pe baza Legii, ci ținută Numai pe-acel temei pe care, Neprihănirea doar îl are Și care este dobândită Printr-o credință dovedită. Căci dacă sunt moștenitori Doar cei ce-s aparținători De Lege – și se țin de ea – Credința nu va mai avea Nici o valoare-atunci, căci iată, Zadarnică ea se arată, Iar dacă e zădărnicită, Făgăduința-i nimicită. Pentru că Legea, cum se știe, Aducătoare-i de mânie. Unde nu-i lege, se-nțelege Că nu vor fi călcări de lege. Moștenitori – s-aveți știință – Făcuți vor fi, doar prin credință, Căci se dorește, așadar, Ca ei, făcuți a fi, prin har, Pentru a fi chezășuită Făgăduința dăruită Întregii seminții, pe care, Părintele Avram o are: Nu numai pentr-o seminție, Care – așa precum se știe – Sub Lege-acuma, e aflată, Ci și pentru aceea dată Doar de credința ei cea mare, Cari este asemănătoare Cu-a lui Avram, al nostru tată – Așa precum s-a scris odată: „Te-am rânduit, ca tu să vii Și, pentru mulți, tată, să fii.” În fața Domnului, astfel, Tată al nostru, este el, Căci el, pe Domnul, L-a crezut Și, prin credință, a știut Că El, pe morți, îi înviază, Că-n fața Lui se-nfățișează Lucruri care nu au ființă, Venind după a Sa voință. Nădăjduind neîncetat – Și-atunci când nu s-a arătat Nici o nădejde – a crezut Și-n felu-acesta a putut S-ajungă, multor neamuri, tată, Precum i s-a promis odată: „Nespus de mult, te voi sălta Și voi spori sămânța ta”. Și pentru că s-a dovedit Tare-n credință, n-a privit La trupul său ce-mbătrânise – Aproape-un secol împlinise – Și nici la Sara, cari, nici ea, Copii, să aibă, nu putea. Nicicând, Avram nu s-a-ndoit, De ce i-a fost făgăduit, De Dumnezeu – prin necredință – Ci tare, în a sa credință, Slavă I-a dat, lui Dumnezeu, Încredințat, că El, mereu, Tot ceea ce făgăduiește, Cu siguranță, împlinește. Astfel, credința lui vădită, „Neprihănire-i socotită”. Cuvintele care s-au scris – Adică ceea ce v-am zis, Cum că „credința-i dovedită, Neprihănire-i socotită” – Nu-i pentru el doar, căci, apoi, Scrise au fost și pentru noi, Care, în urmă, am venit, Ca să ne fie socotit Și crezul nostru-n acest fel, Pentru că noi credem în Cel Cari, din mormânt, L-a ridicat Pe Domnul nost’, când L-a-nviat, Din moarte, pe Hristos Iisus. El a fost dat, precum am spus, Pentru a noastră făr’delege Și a-nviat – se înțelege – Pentru că fost-am socotiți A fi și noi, neprihăniți.”
Romani 4:1-25 Versiunea Biblia Romano-Catolică 2020 (VBRC2020)
Așadar, ce vom spune că a găsit Abrahám, protopărintele nostru după trup? Căci dacă Abrahám ar fi fost justificat din fapte, ar fi avut motiv de laudă, însă nu înaintea lui Dumnezeu. De fapt, ce spune Scriptura? „Abrahám a crezut în Dumnezeu și i s-a considerat [aceasta] ca justificare”. Dar celui care lucrează, salariul nu i se consideră ca dar, ci ca datorie. Însă celui care nu lucrează, dar crede în cel care-l justifică pe cel nelegiuit, credința lui i se consideră ca justificare. La fel, Davíd îl numește fericit pe omul căruia Dumnezeu îi dă justificarea fără fapte: „Fericiți cei cărora le sunt iertate nelegiuirile și cărora le sunt acoperite păcatele. Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i consideră păcatul”. Deci fericirea aceasta este numai pentru cel circumcis sau și pentru cel necircumcis? Căci noi spunem: „i s-a considerat lui Abrahám credința ca justificare”. Așadar, cum i-a fost considerată? Pe când era circumcis sau pe când era necircumcis? Nu când era circumcis, ci când era necircumcis. El a primit semnul circumcíziei ca pe un sigiliu al justificării prin credința pe care o avea pe când era necircumcis, astfel încât el să fie părintele tuturor celor care cred fără să fie circumciși, ca să li se considere și lor justificarea, și părintele circumcíziei pentru cei care [provin] din circumcízie, dar și al celor care merg pe urmele credinței părintelui nostru Abrahám, pe care a avut-o pe când era necircumcis. Căci promisiunea că va deveni moștenitorul lumii i-a fost făcută lui Abrahám și descendenței lui nu prin Lege, ci prin justificarea din credință. De fapt, dacă moștenitorii ar fi prin Lege, credința ar deveni inutilă, iar promisiunea ar fi anulată. De fapt, Legea produce mânie. În schimb, unde nu este lege, nu este nici încălcarea ei. De aceea [promisiunea a fost făcută] prin credință, ca să fie din har și ca promisiunea să rămână sigură pentru toată descendența: nu numai pentru cel care [provine] din Lege, ci și pentru cel care [provine] din credința lui Abrahám, care este părintele nostru, al tuturor – după cum este scris: „Te-am pus părinte al multor neamuri” – înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care dă viață celor morți și cheamă la ființă cele ce nu sunt. Sperând împotriva oricărei speranțe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri, după cum i se spusese: „Așa va fi descendența ta”. Și, fără a slăbi în credință, nu s-a uitat la trupul său aproape mort de acum – avea aproape o sută de ani – și nici la sânul neroditor al Sárei, n-a șovăit cu neîncredere, ci, în fața promisiunii lui Dumnezeu, s-a întărit în credință dând glorie lui Dumnezeu, convins pe deplin că cel care a făcut promisiunea poate s-o și împlinească. Pentru aceasta i s-a considerat ca justificare. Dar ce a fost scris nu i s-a considerat numai pentru el, ci va fi considerat și pentru noi care credem în cel care l-a înviat din morți pe Domnul nostru Isus [Cristos], care a fost dat [la moarte] pentru greșelile noastre, dar a înviat pentru ca noi să fim justificați.
Romani 4:1-25 Noua Traducere Românească (NTR)
Atunci, ce vom spune că a găsit Avraam, strămoșul nostru în ce privește trupul? Pentru că, dacă Avraam a fost îndreptățit prin fapte, atunci are motive de laudă, însă nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce spune Scriptura? „Avraam a crezut în Dumnezeu, și aceasta i-a fost considerată dreptate“. Dar plata celui ce lucrează nu este considerată un har, ci o datorie, însă celui care nu lucrează, ci se încrede în Cel Care-l îndreptățește pe cel lipsit de evlavie, credința îi este considerată dreptate. Tot așa vorbește și David despre fericirea omului pe care Dumnezeu îl consideră drept fără fapte: „Fericiți sunt cei ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite! Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în considerare păcatul!“. Așadar, este această fericire pentru cei circumciși, sau și pentru cei necircumciși? Căci zicem: „Lui Avraam credința i-a fost considerată dreptate“. Dar cum i-a fost considerată: era el circumcis sau era necircumcis? Nu era circumcis, ci era necircumcis. Apoi a primit semnul circumciziei ca pe un sigiliu al dreptății primite prin credință, în timp ce era necircumcis, astfel încât să poată fi atât tatăl tuturor celor ce cred fără să fie circumciși, pentru ca să li se ia în considerare și lor dreptatea aceasta, cât și tatăl celor circumciși, care nu doar că sunt circumciși, dar și pășesc pe urmele credinței pe care a avut-o tatăl nostru Avraam înainte de a fi circumcis. Căci nu prin Lege i-a fost făcută lui Avraam sau urmașilor lui promisiunea că va fi moștenitor al lumii, ci prin dreptatea care vine prin credință. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce sunt sub Lege, atunci credința este fără folos, iar promisiunea este desființată. Fiindcă Legea aduce mânie, dar, unde nu este Lege, nu este nici încălcare a Legii. De aceea promisiunea este prin credință: ca să fie potrivit harului, așa încât aceasta să fie sigură pentru toți urmașii, nu doar pentru cei ce sunt sub Lege, ci și pentru cei ce au credința lui Avraam, care este tatăl nostru, al tuturor, așa cum este scris: „Te-am făcut tatăl multor națiuni“. El este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în Care a crezut, Care învie morții și Care cheamă lucrurile care nu sunt, ca și cum ar fi. În pofida lipsei oricărei speranțe, el a crezut cu speranță că va deveni tatăl multor națiuni, potrivit cu ceea ce i-a fost spus: „Așa vor fi urmașii tăi!“. El n-a slăbit în credință când a văzut că propriul său trup era deja bătrân – avea aproape o sută de ani – și că pântecul Sarei era bătrân. El nu s-a îndoit de promisiunea lui Dumnezeu, prin necredință, ci a fost întărit prin credință, dând glorie lui Dumnezeu și fiind pe deplin convins că Dumnezeu este în stare să și facă ceea ce a promis. De aceea credința i-a fost considerată dreptate. Acum, cuvintele „i-a fost considerată“ n-au fost scrise doar pentru el, ci și pentru noi, cărora credința urmează să ne fie considerată dreptate, nouă, celor ce credem în Cel Ce L-a înviat dintre cei morți pe Isus, Domnul nostru, Care a fost dat pentru nelegiuirile noastre și Care a fost înviat pentru îndreptățirea noastră.
Romani 4:1-25 Biblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri 1924, Dumitru Cornilescu (VDC)
Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel și David numește fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!” Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiați împrejur sau și pentru cei netăiați împrejur? Căci zicem că lui Avraam credința „i-a fost socotită ca neprihănire”. Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi, a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credință când era netăiat împrejur. Și aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiați împrejur; ca, adică, să li se socotească și lor neprihănirea aceasta și pentru ca să fie și tatăl celor tăiați împrejur, adică al acelora care nu numai că sunt tăiați împrejur, dar și calcă pe urmele credinței aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam când nu era tăiat împrejur. În adevăr, făgăduința făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credință. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se țin de Lege, credința este zadarnică și făgăduința este nimicită, pentru că Legea aduce mânie; și unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege. De aceea, moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har, și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămânța lui Avraam: nu numai pentru sămânța aceea care este sub Lege, ci și pentru sămânța aceea care are credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morții și care cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut și astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Așa va fi sămânța ta.” Și, fiindcă n-a fost slab în credință, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu, prin necredință, ci, întărit prin credința lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredințat că El ce făgăduiește poate să și împlinească. De aceea, credința aceasta „i-a fost socotită ca neprihănire”. Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotită ca neprihănire”, ci este scris și pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă, celor ce credem în Cel ce a înviat din morți pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți.