Daniel 6:1-11

Dárius, medul, a primit domnia când era în vârstă de șaizeci și doi de ani. Lui Dárius i-a plăcut să stabilească peste regat o sută douăzeci de satrapi care să fie în tot regatul. Peste ei a hotărât să fie trei înalți funcționari – dintre care unul era Daniél – cărora satrapii trebuiau să le dea cont, astfel ca regele să nu aibă de suferit. Astfel, Daniél îi întrecea pe înalții funcționari și pe satrapi, pentru că în el era un duh deosebit, iar regele s-a gândit să-l pună peste tot regatul. Atunci, înalții funcționari și satrapii căutau să găsească un motiv împotriva lui Daniél cu privire la regat, dar nu au putut să găsească niciun motiv de îndoială, pentru că el era credincios și nu se găsea în el nicio neglijență sau [motiv de] îndoială. Atunci, oamenii aceștia au zis: „Nu vom găsi împotriva acestui Daniél niciun motiv. De aceea, să căutăm împotriva lui [ceva legat de] legea Dumnezeului său”. Apoi, acești înalți funcționari și satrapi au mers în grabă la rege și astfel i-au spus: „Veșnic să trăiești, rege Dárius! S-au sfătuit toți înalții funcționari ai regatului, guvernatorii, satrapii, consilierii și prefecții ca regele să stabilească o hotărâre și să o întărească printr-o interdicție potrivit căreia oricine va face o rugăminte vreunui zeu sau om timp de treizeci de zile – în afară de tine, rege – să fie aruncat în groapa leilor. Acum, rege, hotărăște interdicția și însemnează scrierea, ca să nu poată fi modificată, după legea mezilor și a perșilor, care nu poate fi încălcată!”. După acestea, regele Dárius a însemnat scrierea și interdicția. Când Daniél a aflat că s-a însemnat scrierea, a venit acasă, unde ferestrele erau deschise în camera de sus către Ierusalím și unde de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și-l lăuda pe Dumnezeu, așa cum făcea și înainte de aceasta.