„Am adormit, însă veghea,
Neobosit, inima mea…
Atuncea, auzit-am eu
Cum bate prea iubitul meu
Și-atuncea doar – în acel ceas –
Am auzit eu, al său glas:
„Deschide-mi, soră prea iubită,
Tu scumpă și neprihănită,
Tu porumbițo. Iată, vin!
De rouă-mi este capul plin,
Și simt cum cârlionții mei –
De-ai nopții picuri – îmi sunt grei.”
„Dar eu mi-am scos haina, aseară.
Să mă îmbrac acuma, iară?
Picioarele mi-am spălat dar.
Le murdăresc acuma, iar?”
Atuncea când am văzut eu
Că la zăvor, iubitul meu
Și-a vârât mâna, înadins,
O milă mare m-a cuprins.
În mare grabă, m-am sculat
Și să-i deschid, am alergat.
Smirnă, pe mâna mea era
Și pe zăvor îmi picura.
Iute, pentru iubitul meu,
Dezăvorât-am ușa eu,
Dar între timp a dispărut
Și astfel nu l-am mai văzut.
Când îmi vorbea, eu mă simțeam
Slăbită, parcă-nebuneam.
Atunci, să-l caut, am fugit,
Dar nicăieri, nu l-am găsit.
În disperare, l-am strigat,
Dar n-a răspuns. Nu l-am aflat.