Matei 26:31-75

Plecară-apoi. Ajungând sus, În vârf de munte, Domnu-a spus: „Iată, vreau să vă dau de știre, Că pricină, de poticnire – În mine – toți o să găsiți, În astă noapte. Căci, să știți, E scris: „Păstorul Îl voi bate Și risipite vor fi toate Oile turmei”. Dar apoi, Voi învia și merge-voi, ‘Naintea voastră-n Galileea.” Petru a spus: „Chiar când aceia, Cari sunt aflați cu noi, aici” – Și-a arătat spre ucenici – „Se-mpiedică, n-am să-Ți găsesc Motive, să mă poticnesc!” Iisus i-a zis: „Adevărat Îți spun, că nu va fi cântat Cocoșul – chiar în noaptea asta – Și-atunci, când va veni năpasta, Ai să te lepezi, de trei ori, Chiar tu, de Mine, până-n zori.” Petru răspunse: „Și să mor, Tot nu mă leapăd! Trădător, Nu sunt, și știi aceasta, bine! Nu mă voi lepăda de Tine!” Toți ucenici-au spus la fel, Că nu se lepăda de El. S-au dus într-un loc îngrădit, Ce Ghetsimani era numit. Acolo-a zis Iisus: „Vegheați! Plec să Mă rog! Voi așteptați!” Luă pe Petru – dintre ei – Și pe fiii lui Zebedei. Mâhnit, El S-a simțit deodată, Iar către cei trei zise: „Iată Că sufletu-Mi e obosit… De întristare e lovit… Abia poate să o mai poarte, Căci întristarea e de moarte. Rămâneți să vegheați, cu Mine, Și poate-am să Mă simt mai bine.” Apoi, puțin, S-a-ndepărtat, S-a prăbușit și S-a rugat: „Tată, iată a Mea dorință: Te rog, dacă e cu putință, Îndepărtează ăst pahar, Ce Mi-a fost dat, de Mine; dar, Nu vrerea-Mi fie-nfăptuită, Ci voia-Ți, vreau a fi-mplinită.” Când rugăciunea Și-a sfârșit, Pe ucenici, El i-a găsit Dormind. „Ce! N-ați putut să stați, Un ceas, cu Mine, să vegheați!” – I-a zis lui Petru; iar apoi, „Vegheați! Rugați-vă și voi!” – Le spuse – „Ca să nu cădeți În vreo ispită, căci vedeți Că duhu-i plin de râvnă, iar Carnea-i neputincioasă dar.” De ucenici, S-a-ndepărtat Și-a mers, din nou, de S-a rugat, Zicând: „Tată, de nu se poate Să-ndepărtezi relele toate, De Mine – trebuind să iau Acest pahar și să îl beau – Atunci, nu vreau, zădărnicită Să-ți fie voia, ci-mplinită!” S-a-ntors, apoi, la ucenici, Dar i-a găsit dormind, căci nici De astă dată, n-au vegheat Și iarăși, somnul i-a furat. Iisus, din nou, i-a părăsit, Ca să se roage, și-a găsit Un loc, unde S-a așezat. A treia oară S-a rugat, Și-aceleași vorbe le-a rostit. L-a ucenici, a revenit, Spunându-le: „Acum, dormiți! Puteți ca să vă odihniți! Timpul, Fiului omului, S-a împlinit, iar soarta Lui E-n mâinile oamenilor, Căci e lăsată-n seama lor. Sculați! Al vost’ Învățător E căutat, de vânzător!” Pe când Iisus, încă, vorbea, Iuda, de ei, se-apropia – De gloată însoțit – să-L lege. Armați cu săbii și ciomege, Gloata aceea de strânsură – Toată acea adunătură – Trimisă-a fost, după Iisus, De preoții cei mai de sus Și de bătrânii lor, din sfat. Semn, vânzătorul a lăsat, Celor care erau cu el: „Învățătorul e acel, Pe care, eu am să-L sărut. Când vi-L fac, astfel, cunoscut, Veți tăbărî să-L înhățați!” Apoi – urmat de-ai săi fârtați, De la distanță – de Iisus, Apropiindu-se, I-a spus: „Învățătorule! A-Ți spune, O vorbă am: cu plecăciune!” Vorbindu-I, s-a apropiat Și, pe obraz, L-a sărutat. „Prietene, ce ai venit Să faci, fă dar, pân’ la sfârșit!” – Lui Iuda, i-a răspuns Iisus. Gloata, atunci, mâna a pus, Pe El, și nu L-a mai scăpat. Un ucenic a încercat Să-I sară-n ajutor. Grăbit, A scos sabia și-a lovit Pe-un om, chiar lângă el aflat. Astfel, urechea i-a tăiat, Unui rob al preotului. Atuncea, ucenicului, Iisus i-a zis: „Pune-o la loc. Așează-ți sabia în toc. Cel ce de ea s-a folosit, De sabie va fi lovit, Și moartea-i va veni prin ea. Crezi că, pe Tatăl, n-aș putea Să-L rog, să-Mi dea ajutorare? Doar peste doișpe legiuni are, De îngeri, gata pregătite, Pe care le-ar putea trimite, Dacă le-aș cere, imediat! Însă, așa de-aș fi lucrat, Cum oare s-ar fi împlinit Tot, ce-n Scripturi, a fost vestit?” Apoi, S-a-ntors ca să privească Adunătura omenească, Pe-a cărei mână, a-ncăput. Când plini de ură i-a văzut, Pe cei din juru-I, le-a vorbit: „Voi, după Mine, ați ieșit, Armați cu săbii și ciomege, Ca după-un călcător de lege – De parcă aș fi un tâlhar – Ca să Mă prindeți. Uitați dar, Că-n toate zilele, ședeam În Templu, unde, învățam Noroadele. Iată, mereu, În al vost’ mijloc, am fost Eu, Și-atunci, nu M-ați întemnițat. Toate, acum, s-au întâmplat, Spre-a se-mplini ce a fost scris, Ceea ce prin proroci s-a zis.” Toți ucenicii au fugit, Lăsându-L singur, părăsit, În mâna cetei de tâlhari Și-a preoților celor mari. În fața lui Caiafa, dus, A fost, apoi, Domnul Iisus. Lângă Caiafa, se aflau Mulți cărturari; îl însoțeau Și vârstnicii norodului, Pândind venirea Domnului. Petru, din umbră, L-a urmat, Pân’ la Caiafa și-a intrat În curțile preotului, Șezând, apoi, cu-aprozii lui, Sfârșitul să îl urmărească. Toți căutau ca să găsească – Preoți, bătrâni și cărturari – Pe cineva, vreun martor cari, O mincinoasă mărturie, Să facă și motiv să fie, În contra lui Iisus, prin care, Să poată ca să Îl omoare. Deși mulți martori le-au venit, Pe nimeni, însă, n-au găsit, Pentru-a depune-o mărturie, Prin care-nvinuit să fie. La urmă, doi, tot s-au aflat. Ei ziseră: „L-am ascultat Spunând: „Templul Lui Dumnezeu, Îl stric și, în trei zile, Eu, La loc, pot să îl reclădesc.” Auzind ceea ce vorbesc, Din jilțul său, s-a ridicat Marele preot și-a-ntrebat: „I-auzi pe-acești oameni ce zic? Tu nu ai de răspuns nimic?” Iisus tăcea, privind în jur. Preotu-a zis atunci: „Te jur Pe Dumnezeu cel viu, că-I ești Fiu și Hristos, cum ne vorbești!” „Da! Eu sunt!” le-a răspuns Iisus „Ba mai mult, iată ce-am de spus: De-acum, Îl veți vedea, mereu, La dreapta, lângă Dumnezeu, Șezând, pe Fiul omului, Căci braț e, al puterii Lui. Pe norii cerului, și voi, Îl veți vedea venind, apoi!” Marele preot s-a sculat Și hainele și-a sfâșiat, Țipând într-una: „A hulit! Acum, cu toți L-ați auzit! Deci, ce nevoie mai avem De martori, când, chiar noi suntem Martori, la ce-a mărturisit?! Cu noi, de față, a hulit! Spuneți! Care-i părerea voastră?” „E vinovat, în fața noastră” – Întreg soboru-a glăsuit – „Cu moartea, fie pedepsit!” Astfel, Iisus a fost lăsat, Celor din sală; L-au scuipat Drept în obraz, L-au pălmuit Și-apoi, cu pumnii, L-au lovit, Zicând: „Hristoase, prorocește! Cine e cel ce Te lovește?” Petru, în curte, s-a aflat, Cu alții stând, când, observat, Fost-a de-o slujnică. La el, Aceasta merse: „Cu Acel Iisus, venit din Galileea, Și tu ai fost!” – i-a zis femeia. „N-am fost! Și nu-i adevărat! Nu știu ce spui” – s-a lepădat Petru, în fața tuturor. Când a ieșit însă-n pridvor, O alta l-a zărit și-a spus: „Și-acesta fost-a cu Iisus!” S-a lepădat, cu jurământ, Petru, zicând: „Vă jur! Nu sânt, Din ceata omului Acel!” Dar alții au venit la el, Spunându-i: „Nu-ncape-ndoială, Că-omu-acesta ne înșeală. Tu ești din ceata lui Iisus! Deci, în zadar, limba ți-ai pus, Minciuni, să ne trimită-n stol, Căci vorba ta te dă de gol!” Petru-ngrozit, iar s-a jurat Și-n urmă, s-a și blestemat, Zicând: „Eu nu știu cine este, Omul Acesta!” Când, de veste, Însă, a prins că a cântat Cocoșul, brusc s-a deșteptat, Și-ndată și-a reamintit Tot ce Iisus i-a povestit: „Petre, îți spun adevărat, Că încă nu va fi cântat Cocoșul – chiar în noaptea asta! – Și-atunci, când va veni năpasta, Chiar tu, de Mine, de trei ori, Ai să te lepezi, până-n zori.” Cu inima îndurerată, De remușcare măcinată, Petru – cu chipul ca de var – Plecă să-și plângă-al său amar.