Ioan 5
5
Vindecarea slăbănogului de 38 de ani
1Apoi, un praznic a urmat;
Iisus, cu ai Săi, a plecat
Pân’ la Ierusalim. Avea
2Ierusalimul, atuncea,
O renumită scăldătoare.
Erau, acolo, cinci pridvoare,
Drept adăpost bolnavilor.
Chiar lângă Poarta Oilor,
Se afla ea, și s-a numit
Betesda. Ea a găzduit
3Pe mulți nenorociți. Erau
Orbi, șchiopi, uscați, care-așteptau,
Plini de speranță, în pridvoare,
Să miște apa-n scăldătoare.
4Căci îngerul – din când, în când –
Din înălțimi, venea. Zburând,
În scăldătoare, el intra
Și apa ei o tulbura.
Primul bolnav cari reușise
Să intre-n apă, se vădise
A fi, pe dată, lecuit,
De orice ar fi suferit.
5Printre bolnavi, atuncea, fuse,
Un biet olog care zăcuse
Treizeci și opt de ani, săracul,
Fără ca să își afle leacul.
6Pe acest om nenorocit,
Într-un ungher, când l-a zărit,
L-a întrebat Iisus Hristos:
„Ai vrea să fii tu, sănătos?”
7„Cum să nu vreau, sărman de mine”
Răspunse el, „dar nu e cine,
Ca să mă vâre-n scăldătoare,
După a apei tulburare;
Căci până când iau eu aminte,
Sar alții și mi-o iau ‘nainte.”
8„Te scoală-ndată! Patu-ți ia,
Și umblă!” – Domnul zisu-i-a.
9Ologu-ndată, sănătos
S-a și făcut și-apoi, de jos,
El, patul, și l-a ridicat,
Mergând, deși era Sabat.
10Mulți din Iudeii ce-l vedeau
Purtându-și patul, îi ziceau:
„N-ai voie, să ridici ăst pat,
Căci este ziua de Sabat.”
11Dar el răspunse: „Negreșit,
Cel care m-a tămăduit,
Mi-a zis așa: „Patu-ți ridică
Și umblă, fără nici o frică!”
12Atunci, Iudeii au voit
Să știe: „Cine-a poruncit,
Să-ți ridici patul, iar apoi,
Să umbli? Vrem să știm și noi!”
13El n-a răspuns – căci n-a știut –
Pentru că Domnul, nevăzut,
Făcutu-S-a, din locu-acel,
După ce-l vindecă, pe el.
14Mult mai târziu, Domnul Iisus,
La Templu, l-a aflat și-a spus:
„Iată că sănătos tu ești.
De-acum, să nu păcătuiești,
Să nu te-atingă vreo urgie
Și mult mai rău, apoi, să-ți fie!”
15Omul acel, iute, s-a dus,
Spunând, la toți, cum că Iisus
E Cel care l-a vindecat.
16Iudeii, de cum au aflat,
L-au urmărit, fără-ncetare,
Cătând prilej, să Îl omoare,
Căci își făcea, lucrarea Lui,
În zilele Sabatului.
Lucrarea Fiului
17Iisus le spuse: „Tatăl Meu
Lucrează, pân-acum; iar Eu,
Tatălui Meu, M-alăturez
Și-asemeni Lui, și Eu lucrez.”
18Iudeii, când L-au auzit,
Și mai mult, moartea, I-au dorit,
Pentru că El a dezlegat,
Ziua lor, sfântă, de Sabat,
Și pentru că zicea, mereu,
Că Fiu Îi e, lui Dumnezeu,
Făcându-Se – prin vorba Lui –
Deopotrivă, Domnului.
19Iisus, cuvântul, a luat,
Zicând: „Vă spun, adevărat,
Că Fiul – să-nțelegeți bine! –
Nimic nu face, de la Sine.
Ci tot ce face, a văzut,
Cum al Său Tată a făcut.
Ceea ce Tatăl săvârșește,
Și Fiu-apoi înfăptuiește.
20Fiul, iubit, este, de Tată;
De-aceea, El, mereu, I-arată
Ceea ce face. În curând,
Are să vină vremea când,
Lucrări mai mari, o să-I arate,
Ca voi – văzând, atuncea, toate
Acelea – să vă minunați.
21De-asemenea, vreau să aflați,
Că tot așa, cum Tatăl știe –
Dând viață – morții, să învie,
Și Fiul Său face la fel,
Dând viață numai cui vrea El.
22Nimeni nu este judecat,
De Tatăl, căci El a lăsat
Aceasta-n măna Fiului,
Când i-a încredințat-o Lui,
23Pentru ca toți să Îl cinstească,
Pe Fiu, și să Îl prețuiască,
Precum, pe Tatăl, Îl cinstesc.
Cei cari, pe Fiu, nu-L prețuiesc,
Îl necinstesc – v-o spun deschis –
Pe Tatăl, care L-a trimis.
24Adevărat spun – Domnul vede –
Celui ce-ascultă și-apoi crede,
Cuvintele care le-am zis,
Crezând în Cel ce M-a trimis,
Veșnica viață-i va fi dată
Și nu vine, la judecată.
25Adevărat zic: în curând,
Veni-va ceasul acel, când –
A și venit, azi e-acea zi –
Pe Fiu, morți-l vor auzi,
Iar cei care-L vor asculta,
Dintre cei morți, s-or deștepta.
26Cum Tatăl are viață-n Sine,
A hotărât, că este bine,
Ca să Îi dea și Fiului,
Să aibă-n Sine, viața Lui.
27Astfel, puteri, I-a dăruit,
Să judece tot, negreșit,
Căci El e Fiul omului.
28Au să audă, glasul Lui,
Toți cei care-s înmormântați.
De-aceea zic: nu vă mirați,
Când – auzind a Lui cuvinte –
29Ieși-vor morții, din morminte.
Cel care binele-a lucrat,
La viață, fi-va înviat;
Iar cel, cari rău să facă, știe,
La judecată, va să-nvie.
30Așadar, să-nțelegeți bine:
Nimic nu fac Eu, de la Mine,
Ci judec cum am auzit.
Și iată, dreaptă, s-a vădit
Că este a Mea judecată,
Fiindcă nu cat, niciodată,
Să Îmi fac voia – cum am zis –
Ci-a Tatălui, cari M-a trimis.”
Mărturia Tatălui și a lui Ioan
31„Dacă, doar Eu mărturisesc,
De Mine, și adeveresc,
Atuncea, a Mea mărturie,
Adevărată, n-o să fie.
32Dar e un Altul care vine,
Mărturisindu-vă, de Mine,
Și-această mărturie, dată
De El, este adevărată.
33Soli, la Ioan, ați repezit
Și-atunci, el a mărturisit
Pentru-adevăr, neîncetat.
34Nu vreau să spun că Mi s-a dat,
Acuma, a Mea mărturie,
De la un om. Vreau să se știe,
Căci v-am vorbit, ca voi să fiți –
Cunoscând totul – mântuiți.
35Ioan era lumina trează,
Care, puternic, luminează,
Iar voi, cu toți, ați vrut să fiți,
De-a lui lumină-nveseliți.
36Acum, voiesc să se mai știe,
Că o mai mare mărturie –
Decât a lui Ioan – am Eu,
Căci Tot ce-Mi dete Tatăl Meu –
Lucrări pe cari le săvârșesc –
De Mine, vă mărturisesc.
Pentru-a pricepe orișicine,
Că Tatăl M-a trimis, pe Mine,
37Chiar Tatăl Meu mărturisește
Și despre Mine-adeverește.
Voi, glasul, nu I-ați auzit
Și nici fața, nu I-ați zărit.
38Cuvântul Lui, nu a putut
Rămâne-n voi, căci n-ați crezut –
Și nici nu credeți – în Acel
Care va fost trimis, de El.
39Scripturile, le cercetați,
Căci – viață veșnică – sperați,
În ele, a găsi. Ei bine,
Ele mărturisesc, de Mine!
40Totuși, la Mine, nu veniți,
Ca astfel, viață, să primiți!
41Nu vreau a strânge, pentru Mine,
Slava, ce de la oameni, vine.
42Voi nu aveți, precum văd Eu,
Iubire, pentru Dumnezeu.
43Eu, În al Tatălui Meu Nume,
Venit-am, în această lume,
Și totuși, nu-s – de voi – primit.
Un altul, când va fi venit –
În propriu-i nume – imediat,
De voi, el fi-va acceptat.
44Cum credeți voi, care umblați
Doar după slava ce vi-o dați
Unii la alții, tot mereu?
De ce, slava lui Dumnezeu,
Nu încercați să o găsiți?
45Să nu credeți că-nvinuiți
Veți fi de Mine-n fața Lui –
Adică-n fața Tatălui –
Pentru că o să se găsească
Cine să vă-nvinovățească:
Moise vă-nvinuie, în care,
V-ați pus nădejdea, fiecare.
46Dacă, pe Moise, chiar l-ați crede,
Voi, și pe Mine-atunci, M-ați crede,
Căci el, în cele ce va scris,
De Mine, tot mereu, va zis.
47Dar dacă voi nu ați crezut,
Ce a scris el, cum ați putut –
Sau mai degrabă, cum puteți? –
Al Meu cuvânt, să îl credeți?”
Currently Selected:
Ioan 5: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca