Coloseni 2:18-23

Deci, nimeni să nu reușească, Apoi, cumva, să vă răpească, Premiul, neprețuit de mare, Pentru a voastră alergare, Făcându-și numai voia lui, Printr-o smerenie-a omului Și printr-un fel de închinare, Spre-a îngerilor venerare, Amestecându-se, astfel, În niște lucruri, pe cari el Nu le-a văzut și nu le știe, Umflat fiind, doar de-o mândrie Deșartă, care s-a născut Din gânduri ce au apărut Prin ce-a putut ca să rodească, Din firea lui, cea pământească, Făr’ a se ține de Acel Cari este Cap, prin care-astfel, Întregul trup este hrănit Și este bine întărit, Fiind și bine închegat Precum și strâns unit legat, Prin tot felul de legături Și-apoi și prin încheieturi, Primindu-și creșterea, mereu, Cari dată e, de Dumnezeu. Dacă-mpreună cu Hristos, Voi ați murit, neîndoios, Față de ceea ce-a avut, Învățături, la început, Lumea, oare de ce, atunci, Vă mai supuneți la porunci – De parcă mai trăiți în lume – Cum sunt acestea, și anume: „Să nu atingi – cu mâna ta – Cutare lucru, nu gusta, Nu-ntinde mâna, ca să iei!”? Aceste lucruri – dragii mei – Cari sunt sortite la pieire, Odată cu-a lor folosire – Având temei, legi, pe măsură, Și-o omenească-nvățătură – Par a avea – se poate spune – O față de înțelepciune. O închinare au – voită – Au o smerenie anumită Și o asprime, totodată, Care, față de trup, se-arată; Dar toate-acestea – pot să zic – Că nu au preț, că sunt nimic, Față de gâdilarea firii Ce aparține omenirii.”